Rana rasială a Americii, mai adâncă decât oricând

Era ora 4:00 dimineața și bucuria plutea pe Washington Mall într-o zi istorică din ianuarie 2009. Peste câteva ore Barack Obama urma să devenină președintele Statelor Unite ale Americii. Cu o zi înainte, sute de mii de familii au pus stăpânire pe peluza gigantică care se întinde de la treptele Capitoliului până la monumentul Lincoln pentru că voiau să fie în prima linie pentru acest moment istoric. Nu s-au oprit din plâns de emoție, râs și îmbrățișari.

America tocmai alesese primul președinte metis din istoria ei. Pluteau în aer dovezi ale unei țări împăcate cu ea însăși, albi și negri, roșii republicani și democrații albastri… Era tot ceea ce ilustrase tânărul senator Obama în 2004, în timpul unui discurs popular.

Era punctul culminant al unui marș lung, purtat prin lupte, înfrângeri, segregare, vărsare de sânge, vitejie și tenacitate, proces care începuse când corăbiile de sclavi au ajuns în 1619 pe coastele Americii. Obama era conștient de asta, chiar dacă strămoșii tatălui său kenian nu au cunoscut drama sclaviei americane sau lupta pentru drepturile civile. Dar el credea că sosirea sa la președinție va marca o nouă eră post-rasială pentru națiune. „Faptul că două fețe de culoare se joacă pe gazonul Casei Albe va schimba țara și lumea”, a spus el într-un interviu.

Și timp câteva luni într-adevăr „minunea” funcționează. Obama, devenit un rock star american, pare capabil să meargă pe apă și să împace societatea. Faptul că, în faimosul său discurs „ Rasa”, în timp ce punea degetul pe rana istorică a comunității negre, îi chema pe acestia din urmă să își asume partea de responsabilitate pentru a se desprinde din cercul vicios al ghetourilor, „refuzând ideea rasismului endemic al albilor ” creează pentru o clipă impresia unui moment de cotitură. „A vorbi despre rasism ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat este o greșeală”, avertiza el.

Dar deziluziile au venit repede. În 2010, apelul mișcării de dreapta conservatoare Tea Party, „pentru a recâștiga controlul asupra țării noastre”, este perceput ca un discurs rasist. În 2011 apar îndoielile cu privire la certificatul de naștere al lui Obama și mare parte dintre alegătorii republicani sunt convinși că și-a falsificat documentele. În spatele acestei suspiciuni, care va fi menținută o perioadă de un anume Donald Trump căruia îi surâde deja ideea de a candida la funcția de președinte – se află ideea că Obama ar putea fi un președinte nelegitim (dacă s-ar fi născut în străinătate). Comunitatea de culoare este indignată.

Apoi vine cazul Trayvon Martin – numit după un adolescent afro-american de 17 ani împușcat în Florida de un paznic care l-ar fi luat drept hoț. Faptul că paznicul a fost achitat – pentru că se dovedește că cei doi au avut o altercație – lasă un gust amar printre afro-americani care o văd drept dovadă a prejudecatilor rasiste. „Trayvon Martin ar fi putut fi fiul meu”, spunea Obama, traducând furia negrilor. Alte incidente în serie vor consolida aceasta impresie și, în special, cel care are loc la Ferguson, Missouri, unde un alt tânăr de culoare, Michael Brown, a fost împușcat după ce a încercat să jefuiască un magazin.

Americanii îngroziți

Prin urmare, în timp ce Obama dispare din peisaj și Trump apare în rolul de apărător al clasei muncitoare albe și al ordinii publice, Black Lives Matter (BLM) evoluează într-o mișcare ce în ce mai radicală.

Cazul George Floyd este pentru BLM rezultatul unei boli care datează de trei secole iar Trump este amprenta „supremației albe” lăsată pe  „trupul negru”. Aceasta este în special teza lui Ta-Nehisi Coates, intelectual afro-american și conducător al acestei mișcări. În cadrul protestelor din ultimele zile, unele semnale de la Black Lives Matter vorbesc clar despre dorința de a lupta cu poliția cu orice preț: „Nu există vieți albastre (vieți ale poliției), există doar brațele armate ale statului rasist ”, susțin unii.

Potrivit sondajelor, majoritatea americanilor au spus că sunt îngroziți de videoclipul în care George Floyd este ținut la pământ ofițerul de poliție. „Nu pot respira”, strigă protestatarii pașnici care mărșăluiesc cu zecile de mii. Dar 58% dintre americani ar fi, de asemenea, de acord cu trimiterea armatei pentru a opri revoltele, având în vedere violența jafurilor și distrugerii.

În timp ce mulți doresc ca metodele poliției să se schimbe, mare parte nu sunt de acord cu diagnosticul Black Lives Matter potrivit căruia America este o țară preponderent rasistă. Pentru ei, violența polițieneasca nu e indreptata numai împotriva comunității negre ci și a persoanelor albe.

Problema este violența poliției în general, mai mult decât o problemă rasială. „A crede că poliția vânează negri în cartiere este absurd”, spunea în ianuarie 2016 fostul ofițer de poliție Peter Moskos, afirmând că numărul mai mare de incidente cu oameni de culoare se datoreaza faptului că poliția merge în ghetouri, acolo unde apar majoritatea problemelor de menținere a ordinii. Din aproximativ o mie de oameni împușcați mortal de poliția americană în 2019, 25% sunt negri (13% din populație sunt cetățeni de culoare).

Alegerile prezidențiale

Până la revoltele din cauza uciderii lui George Floyd, Donald Trump, care a primit votul a 8% dintre cetățenii de culoare în 2016, spera să se poată baza pe un procent mai mare la următoarele alegeri. Scăderea record a ratei șomajului în rândul comunității de culoare și sondajele care dezvăluie procentul semnificativ obtinut de Trump în rândul tinerilor negri (în jur de 25%), păreau să-i ofere o șansă.

Odată cu incidentele din ultimele zile, vor fi spulberate aceste sanse? Mulți cred că da. Dar profesorul de teorie politică Joshua Mitchell este convins că mitul unei comunități de culoare unite ascunde de fapt grupuri din ce în ce mai divizate și că apelul la ordine ar putea funcționa în favoarea lui Trump deoarece mulți negri își doresc securitate.

El este îngrijorat de exploatarea politică a unei răni rasiale care „rămâne subiectul cel mai dureros și exploziv din istoria americană”. „Trecutul nu este mort și îngropat, nici măcar nu e trecut”, avertizase deja William Faulkner.

Sursa: Le Figaro