Purtarea măștii, distanțarea și celelalte gesturi de prevenție distrug comunicarea interumană. „Contactul trebuie reluat”

Modul „contact uman minimizat” se desfășoară de șase luni. O metodă care nu este lipsită de consecințe asupra comunicării și a relațiilor umane. „Poți repeta? Îmi pare rău, nu te pot auzi cu masca…”. Ai auzit, fără îndoială, această frază. Poate că ai pronunțat-o chiar tu. Este o ilustrare perfectă a ceea ce ni se întâmplă: o confuzie a simțurilor.

Gramatica senzațiilor noastre, trecute prin sita măștii, se strică. Coborâm masca sub bărbie pentru a-l asculta mai bine pe celălalt, ne retragem când vrem instinctiv să pupăm pe cineva, iar spațiul public nu mai are miros. În ultimele săptămâni, această pânză întinsă peste față a făcut totul plat sau aproape. Fără nas, fără miros, fără gură, fără aromă, mai puțin auz și, mai presus de toate, nu atinge nimic. Gesturile de prevenție, o nouă semnalizare pentru viața de zi cu zi, ne constrâng într-un spațiu „untact”.

Fără contact

În Coreea de Sud, acest neologism, « untact », se răspândește ca un incendiu, o combinație a englezescului „undo” (anulare) și « contact »: eliminăm tot ce poate fi atins. În Seul, la restaurante, mâncărurile comandate și plătite de pe smartphone sunt acum aduse la masă de un cărucior automat. Mașinuțe autonome sunt folosite pentru livrarea cumpărăturilor și a meselor comandate online.

Într-un raport pentru antreprenori, care enumeră prioritățile care trebuie luate în considerare în abordarea perioadei post-Covid, firma McKinsey conclusionează: „Devine posibil să ne imaginăm o lume economică – de la fabrici la consumatori individuali – unde contactul uman este minimizat”.

Purtarea măștii creează o comunicare amputată

Încă ne este greu să o credem. Prin urmare, de șase luni dureaza acest mod de „contact uman minimizat”. Cu ce ​​impact asupra simțurilor, corpurilor și relațiilor noastre? Nu ieșim nevătămați. Daniel Marcelli, profesor de psihiatrie, a lucrat mult asupra consecințelor. „Purtarea unei măști”, rezumă el, „creează o comunicare amputată: dacă ochii noștri își păstrează capacitatea de transfer, buzele, bărbia și toată această parte inferioară a feței, care este cea mai mobilă și care ne poartă expresiile faciale, devine invizibilă. Și atunci ne dăm seama că nu-l mai recunoaștem cu adevărat pe celălalt „. „Luna trecută”, continuă profesorul, „am ținut o conferință cu public. În fața acestui parter mascat, am simțit că mă confrunt cu prezențe… absente. Purtarea unei măști elimină dimensiunea emoțională și afectivă a relației. Și când durează atât de mult, este copleșitor”.

Vrem să respirăm

Comunicarea congruentă este „comunicarea în care toate simțurile noastre funcționează împreună”, adaugă Daniel Marcelli. „Unde ceea ce aduce emoție merge cu semnificația subiectului. Este faimosul: « vezi la ce mă refer! ” Astăzi, mascați, obosiți fizic de această bucată de țesătură care dă senzația unei huse căptușite, devine din ce în ce mai greu să „vedem la ce se refera celalalt”.

Psihanalistul Gisèle Harrus-Révidi revine: „Nu ne mai confruntăm în totalitate cu celălalt. Devenim mai săraci. Pentru a contracara acest sentiment, mulți dintre noi ne găsim la coadă la pâine, cu acea pânză în mână, fără să ne amintim că am scos masca. Vrem să respirăm, fizic și psihic”. Pentru psihanalist, acest accesoriu obligatoriu, chiar personalizat, creează o multime de fobii: frica de întuneric, frica de a fi singur, claustrofobia.

Chirurg devenit psihoterapeut, fondator al Școlii de prezență terapeutică din Bruxelles, Thierry Janssen își pune întrebări despre aceasta perioadă.  „Ochii sunt epuizați, oamenii nu neagă utilitatea măștii, dar nu mai pot comunica așa”, spune el. Unii experimentează un fel de prăbușire, un colaps. Urmarea? „Un sistem imunitar aplatizat, neputința care aduce depresie, resemnare”.

„În anii 1970, experimentele despre atașament au arătat ca cei mici regresează atunci când nu sunt luați în brațe, atinși: apoi produc mai puțină oxitocină. La celălalt capăt al vieții, privarea bătrânilor de resursa de comunicare este catastrofală”. Întervievat recent de Le Figaro, filosoful Cynthia Fleury a elaborat această evaluare: „S-au atins toți markerii care ne calmează zilele: fețele sunt mascate, zâmbetele sunt absente, corpurile sunt distanțate, agresivitatea crește, excesul de zel este afișat, pe scurt, nivelul de urbanitate și civilitate este scăzut”.

O logică a hărțuirii

Terapeuții își exprimă îngrijorarea puternică cu privire la repercusiunile acestei privare a simțurilor noastre. Psihanalista Gisèle Harrus critică vocabularul puterii: „Gesturi de prevenție, distanțare socială și fizică… politicienii nu au găsit cuvintele potrivite”.

Thierry Janssen este de acord: „Pentru că pedagogia liderilor nu a fost corectă, pentru că aceștia nu au întărit capacitatea spitalelor și nici nu au transformat viața de zi cu zi a personalului medical în aceste ultime săptămâni, susținerea populară se clatină vizibil în fața acestei inconsecvențe„.

Sursa: Le Figaro