Ziua se scurgea cum se scurg zoaiele într-o rigolă şi Faust simţea că, în loc să-l câştige, pierduse timpul. Se aştepta în orice clipă să audă tropăitul Coperţilor Negre pe scări. Numai că armata lui Yavuz paşa nu era alcătuită din motani încălţaţi, iar Hotel Pera avea covoare adânci. A mai spus o dată „Să negociem pactul, excelenţă” simţind însă că lucrurile sunt pecetluite.
Venise rândul Bibliotecarului Eretic să nu se grăbească, să-i cerceteze atent pe toţi treisprezece, ordonat şi metodic, cu lupa ochiului stâng. Părea încarnarea lui Hercule Poirot.
Umbra şi lumina îşi schimbau cu iuţeală locurile, dansând straniu pe masă, pe fotolii, pe sticla bibliotecii, pe bachelita neagră a telefonului cu fir.
Prin fereastra deschisă pătrundea mirosul inconfundabil din Pisicopole: alge învelite în mirodenii, caldarâm încins şi aburul afrodisiac al sfârşitului. În pervaz se îmbulzeau zgomotele: sirenele vapoarelor, chemarea la rugăciune a muezinului de la Sfânta Sofia şi reclama cântată a vânzătorilor ambulanţi.
„Să negociem pactul, excelenţă” a şoptit cu un ton leşios Faust efendi.
Ultima boabă de mei roşu sclipea în pliscul Bibliotecarului Eretic. Dacă şi-ar fi pus ochelari, ar fi semănat cu unul dintre acei stranii medici ai ciumei.
Resturile zilei au mai zăcut ca nişte zdrenţe peste tot, până să le înghită lumina candelabrului. Răsucind comutatorul, Delta a bombănit: „Două rele nu fac un bine, vorba bunicii lui Orhan Pamuk”. Când au înţeles ce vrea să spună era prea târziu.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook