Fie pentru că a crezut că vocea lui sultan Altan era vocea propriei raţiuni, fie din instinct, cotoiul negru ca un tăciune stins părea să fi gândit cu ghearele, căci a spus: „Sunteţi prizonierii mei! Eu o să vă fac de petrecanie când va ordona Yavuz Paşa”.
I-a împins pe o potecă îngustă şi lipicioasă ca limba de iguană. Pe la jumătatea drumului, au început să se zărească lumini de torţe şi să se audă voci.
Coperţile negre nu dormeau, iar Kedi efendi şi sultan Altan ar fi dorit să creadă că se adunaseră la o cină târzie.
Dar ce le-a fost dată să vadă când au ajuns în mijlocul taberei întrecea orice închipuire. Yavuz Paşa stătea tolănit într-un soi de scrânciob ale cărui frânghii se pierdeau în cer, de parcă Allah însuşi l-ar fi legănat din tării. În jur, pe file de cărţi şi ferecături jucau nişte cotoi negri ca iadul, întru totul asemănători celui care îi împingea acum pe oaspeţi cu ghearele spre scrânciob. Coperţile Negre nu dansau pe muzică, ci îşi ritmau mişcările cu un soi de răsteli de neînţeles care sunau a sloganuri.
Preocupat de sine pânăla extaz, comandantul Coperţilor Negre nu era deloc interesat de prezenţa celor care se pretinseseră a fi oaspeţii săi.
Primul care a deschis gura, legându-şi glasul cu doage să nu-i tremure, a fost sultan Altan: „Bine te-am găsit, mărite paşă. Fie ca să preschimbe Allah în aur tot ce stăpâneşti, vorba bunicii lui Orhan Pamuk”.
Yavuz Paşa şi-a aplecat alene privirea spre el: „Ce val te-a adus până aici, sultan Altan?”. Avea o voce moale ca mătasea de Diyarbakir.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook