„Ce nume-i ăsta – Honza?”, s-a interesat Charlie, cu tonul unui agent de vamă.
„Mulţumesc pentru întrebare. Adevăru-i că numele meu de botez e Jan. Honza e un diminutiv, pe care l-am păstrat ca artist. Prietenii îmi spun Honzík sau Honzíček”.
„Eşti singur aici?”, a continuat Charlie interogatoriul.
„Cum aş putea să fiu singur?”.
„Te întreb dacă mai e cineva în hambarul ăsta”.
„Hambar?!”.
Charlie începea să-şi piardă răbdarea: „Răspunde odată câţi sunteţi!”.
„Doar eu şi atelierul meu”.
„Deci, eşti singur! Atelierul nu e o fiinţă”.
„Nu e? Adevărul e că nu sunt încă foarte sigur. Nu ştiu zău…”.
„Am putea să te vedem?”, l-a întrebat mieros Hotel.
„Puteţi?”.
„E un întuneric de nepătruns. Tu ne vezi?”.
„Da, eu vă văd. Sunteţi ca scrişi cu cerneală simpatică. O să mă vedeţi şi voi. Când Golemul binevoieşte să deschidă ochii, pătrunde o rază de lumină”.
„Golemul?!”, au izbucnit cei doisprezece într-un glas.
„Nu vă speriaţi”, i-a liniştit maestrul Honza. „De regulă e foarte blând”.
Tot Charlie şi-a revenit primul din uimire: „Ce fel de artist eşti dumneata, domnule Honza?”.
„Sunt scotograf”. Vocişoara lui vibra de orgoliu.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook