Tatăl Cărţilor li se adresa acum cu ceea ce părea a fi propria lui voce: „Recunosc, sunt cenuşă. Dar nici azi, după ce mi-a fost arsă biblioteca, nu pot să spun cât sunt propria cenuşă şi cât cenuşa cărţilor. La începutul războiului, încă mai credeam că spitalele, şcolile, altarele şi bibliotecile sunt zone neutre, chiar şi într-un război prin procură. Şi grădinile zoologice. N-am ştiut că Alepul are una – Lumea Minunată – până când au bombardat-o şi am auzit urletul acelor fiare blajine. Era chiar mai cumplit decât strigătul cărţilor…”.
„Cărţile nu strigă, luminătorule. Ţi s-a părut” i-a replicat respectuos Alfa.
„Ce bine că nu le-ai auzit! Ai văzut vreodată o bibliotecă arzând?”.
„Niciodată” a recunoscut Alfa.
„Nici pe cea din Mosul, în 2015?”.
„N-am fost acolo”.
„Marea bibliotecă publică din Mosul… Opt mii de manuscrise şi cărţi rare şi-a găsit martiriul de mâna celor care-şi spun Stat Islamic. În felul lor, fanaticii aveau dreptate: trebuiau să-şi anihileze inamicii. Iar cărţile au fost inamici redutabili mereu, pentru mulţi. Nu pot să-mi iert că n-am înţeles asta atunci”.
Hiena ştirbă numită Nihaya, adică Sfârşitul, a scos cu greutate din gâtlej o frază pe care o ţinea pitită demult: „În Alep am văzut Steaua Amărăciunii…”.
„Absintos, Steaua Amărăciunii, e acum aici, sub picioarele noastre” a informat-o cenuşa elocventă a Tatălui Cărţilor.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook