Când l-a auzit pe Delta spunând că ei n-au loc în Promotoriile Marelui Echinocţiu, India a pufnit: „Noi avem loc oriunde, tocmai în asta stă puterea şi slăbiciunea noastră. Suntem, nu uitaţi, nişte cuvinte care vorbesc între ele. Ne putem strecura uşor printre alte cuvinte, fără să fim observaţi”.
„Ce interes am avea să trecem neobservaţi? Ne-am asumat o misiune, am decis că suntem custozii memoriei omenirii, suntem nişte biblioteci vii. Abia acum se profilează foarte limpede rostul nostru…”, Kilo n-a apucat să-şi ducă ideea până la capăt. Nu l-a lăsat Charlie: „Cine a decis care e misiunea noastră? Nu-mi amintesc să ne fi consultat!”.
Kilo s-a făcut mic, dar era decis să nu cedeze uşor: „De fapt, a fost o concluzie logică a mea. Se apropie ziua când cărţile vor dispărea şi, cum le va fi norocul – unele vor fi transformate în explozibili, în pulberi fără fum, altele în mătase. Doar câteva vor supravieţui, nu pentru multă vreme. Cele internate în spitalele cărţilor”.
Bravo a făcut ochii mari: „Internate în ce?”.
„Într-un spital al cărţilor. Există câteva în lume, eu am vreo două. Medicii de acolo se numesc cum ar trebui să se numească toţi medicii: restauratori. Boala cărţilor bătrâneţea, dar peste asta vin şi altele, până se sting de moarte bună. Le-aş numi cărţi împăcate”.
Alfa părea singurul care îl ascultă pe Kilo cu mare atenţie: „Harari a spus că…”.
„Iar Harari?!”. Charlie era hotărât să nu le mai asculte balivernele. Se pregătea să facă un anunţ important.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook