Fiindcă Charlie decretase că Golemul a fost o armă, Echo se simţea dator să nuanţeze lucrurile: „Într-un fel, Golemul era o armă. Şi n-ar fi fost prima oară când Sabaoth, <Dumnezeul Armatelor>, şi-ar fi sprijinit poporul împotriva vrăjmaşilor. Ba, uneori, şi-a sprijinit vrăjmaşii împotriva propriului popor, amintiţi-vă străvechea poveste cu asirienii”. L-a privit ţintă pe Charlie: „Ar trebui să definim cuvântul <armă>”.
Delta, liliacul sub acoperire, era decis să pună capăt controversei inutile: „Ca să aflăm ce e Golemul, trebuie să-l vedem. Însă, mai întâi, ar trebui să tăcem ca să-l putem auzi pe Maharal”.
Fără să se întrebe cum ar putea vorbi un mort de 412 ani, şi-au apropiat cu toţii urechile de piatra funerară.
Dar în vechiul cimitir evreiesc din Praga nu era, cum spun Scripturile, „nici glas, nici răspuns, nici auzire”.
„Nu vorbeşte cu vocea”, i-a demobilizat liliacul sub acoperire. „Maharalul vorbeşte prin semne”.
„Şi unde vom vedea semnele?”, a vrut Lima să ştie cum să se aşeze.
„Vor fi ca nişte desene pe asfaltul minţii voastre”, i-a asigurat Delta.
Gândul că Maharalul, marele savant, confidentul împăratului Rudolf al II-lea, ar putea desena pe asfaltul minţii lor i-a umplut de o neliniştită trufie.
A întrebat Juliett: “Pentru fiecare, acelaşi desen?”.
„Fiecăruia după priceperea lui. Trebuie doar să ne înarmăm cu răbdare. O armă de temut, răbdarea”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook