„Apreciez delicateţea cu care îmi spui că bat câmpii”. Maestrul Honza îşi luase din nou vocişoara de academician pedant.
„Cu atât mai mult, mă aştept să răspunzi la întrebare”. Lima era de neclintit.
„Iartă-mă, purtat de emoţii, am uitat întrebarea”.
„Glumeşti!”.
„Nu mi-aş permite să glumesc. Dar cred că sufăr de şoc post-traumatic şi mi-e greu să mă focalizez. Aş da orice să fiu în locul vostru, să mă pot vindeca prin biblioterapie…”.
Resursele de răbdare ale Limei păreau inepuizabile: „Recunosc că nu ţi-am pus o întrebare simplă. Te-am întrebat cine eşti”.
„Mă mir de întrebare”.
„De ce te miri?”.
„Fiindcă îmi amintesc că m-am prezentat”.
„E drept, dar nu ne-ai spus prea multe. De pildă, de ce ţi-ai ales meseria de scotograf”.
„E o artă. Dar pot să răspund: mi-am descoperit talentul de a scrie pe întuneric când am constatat cu tristeţe că lumina zilei abandonează stelele în beznă”.
„Vrei să spui când ai citit asta”. Lima simţea că n-o va scoate la capăt şi a schimbat tactica: „Cum de ştii că diavolul a mai fost aici de trei ori?”. „Intuiesc că preferi răspunsul scurt: eu sunt diavolul”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook