Lui Golf îi era dor de casă. Privea spre Muşteriu, planeta Al-Mushtari, căreia în Ţara lui Scapăcinepoate i se spunea Jupiter, ştiind că undeva, departe, peste strălucirea ei, se ascunde Tabla Bine Păzită a lui Allah.
Încă de la începutul călătoriei, cu mult înainte de a cădea în mâinile Coperţilor Negre ale lui Yavuz Paşa, îl cuprinsese un soi de tânjire inexplicabilă, precum a canarului după cotoi, a victimei după călău.
Privind spre cer ca un îndrăgostit, se gândea că, dacă ar fi fost acasă, Marte încă s-ar mai fi văzut cu ochiul liber şi ar fi putut s-o urmărească până cînd ar fi trecut graniţa în constelaţia Gemenilor.
În nopţile de aprilie, în Ţara lui Scapăcinepoate, aveai oiştea Carului Mare drept deasupra capului, iar Carul te purta spre Steaua Polară, dacă ştiai limba stelelor.
Simţea cum somnul îl târăşte în bârlogul lui ca pe o pradă. N-a durat mult până când a văzut-o, parcă de undeva de sus, gătită-prună, cum sunt acei copaci cu cârpe colorate ai hinduşilor, un loc de închinare care însă nu mai avea copaci şi unde cârpele erau aninate de aer.
O iubea cu lehamite şi uneori cu frică, iar acum, când printre cei care reuşiseră să scape, s-ar mai fi întors o dată în patria lui fără noroc, la sânul semeţei ei sărăcii.
„Cel care nu se întoarce pe plaiurile natale e asemenea unuia care se îmbracă în veşminte scumpe şi stă pe întuneric”. Citise undeva vorbele astea, însă acum părea că i le şopteşte propriul său vis.
S-a deşteptat plângând.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook