Uimită de atitudinea lui Charlie, Amitra, siameza telepată, l-a privit în ochi minute în şir, ca şi cum s-ar fi străduit să-i citească toate gândurile, de la primul pe care l-a articulat vreodată până la cel care se zbătea să se nască: „De ce crezi că ai nevoie de cuvinte ca să înţelegi ce-ţi spune Marele Preţios, maestrul tău?”.
Charlie se liniştise ca prin framec. Nu se mai ostenea nici măcar să nege că motanul nostru i-ar fi maestru.
Amitra a continuat, cu o voce asemănătoare celei cu care declama: „Maestrul nu are nevoie să vorbească. Nici măcar să fie de faţă. El e chipul absolutului în tine, al adevărului viu. Maestrul e calea şi metoda. Din viaţa asta – despre care iniţiaţii spun că e scurtă ca lumina unui fulger – nu poţi străbate spre celelalte vieţi fără călăuzire”.
Hotărât lucru, gardiana comorilor templului ştia bine ce păzeşte.
„Tu ai un maestru?” a întrebat-o timid Lima.
„Fireşte că am. Ca fiecare maestru, e şi el un buddha viu, mândru să fie, la rându-i, un discipol. El te eliberează din chingile conceptelor, din teroarea lui a fi şi a nu fi, şi te poartă pe acoperişul minţii. Întâlnirea cu Marele Preţios a fost cea mai importantă din vieţile voastre…”.
Zopa, care ascultase cu veneraţie cuvintele Amitrei, s-a prosternat în faţa motanului nostru. Un resort suprafiresc i-a îndemnat şi pe cei 12 să facă la fel.
Trompetele de argint şi trompetele de os ale templelor au început să sune în acelaşi timp, chemând la cea mai cruntă dintre bătăliile zilnice: lupta cu propriul ego.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook