În vâltoarea evenimentelor, cei doisprezece uitaseră cu totul de motan, până când Lima i s-a adresat precipitat maestrului Honza: „Dragă Honzíček, eşti singurul care se descurcă în bezna asta. Spune-mi te rog, nu vezi cumva prin preajmă şi un motan tăcut?”.
„Un motan care pândeşte din umbră?! Nu-ţi fie teamă, motanii nu intră aici!”,
„Motanul nostrum nu mănâncă şoareci. Teama mea e că l-am pierdut… El ne-a condus până aici, iar ultima lui poreclă e Tatăl Căutării”.
„Atunci o să vă caute el pe voi”.
„Chiar asta mă îngrijorează, că nu mai poate să ne caute. S-a prăbuşit în sine. Înainte de a se dezlănţui furtuna, tocmai ne gândeam cum să-l scoatem de-acolo”.
„Să-l scoateţi din el? Nu înţeleg. S-a ascuns în locul cel mai sigur”.
„Nu cred că s-a scuns de bună voie. Ceva sau cineva l-a împins atât de adânc în el însuşi, încât nu cred că mai ştie drumul înapoi”.
„Şi-atunci de ce m-ai întrebat dacă nu-l văd pe aici, când ştiai unde e – în el însuşi. Dar, ca să te liniştesc, îţi spun că nu mai e nimeni aici…”.
„Oricum, îţi mulţumesc”, s-a resemnat Lima.
Un orologiu bătea, de undeva, de foarte departe, miezul nopţii.
Vocişoara maestrului Honza a acoperit ultimul dangăt: „Ba nu! Mai e cineva aici!”.
„Cine?!”, au întrebat toţi şi glasurile lor s-au izbit unul de celălat.
„O mână care scrie!”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook