Au rămas acolo unde i-a lăsat Bibliotecarul Eretic, privind în toate direcţiile ca într-o ambuscadă de trei sute şaizeci de grade.
Bravo, care de când auzise că se aflau pe Aleea Lunetiştilor se înarmase cu până-n dinţi cu bibliografie, i-a informat cu superioritatea unuia cu experienţă: „Nu vă temeţi! Lunetiştii experimentaţi nu trag niciodată la cap”.
Îl recunoşteau cu toţii pe acel Bravo care îi bombardase cu sfaturi pe nava „Fiul Uscatului”, făcând pe lupul de mare. Acum juca rolul unei vulpi, la fel de protector şi de sfătos, cu aerul că posedă toate cele cinci încărcătoare ale unui MK13 calibru 30, puşca preferată a lunetiştilor.
Grăsuţul şoarece aventuros de mărimea unui guzgan opărit nu se dezminţea nici de data asta. Pe măsură ce se strofoca să le desluşească motanului şi celor unsprezece tainele artei lunetistului, ei începuseră să se simtă tot mai în siguranţă: soarele se ridicase pe cer şi, scrutând ruinele din jur, nu desluşeau nici un pericol.
Bravo însă îşi rotea capul ca un periscop, vorbind încontinuu: „Marele nostru Marc Aureliu…” (se vede că adunase de pe rafturile memoriei şi alte cărţi decât cele de strictă specialitate ) „… marele nostru Marc Aureliu spunea că moartea ne zâmbeşte tuturor de peste tot, aşa că şi noi suntem datori să-i întoarcem zâmbetul. Asta e devina noastră, a lunetiştilor. Pentru că adevăratul duşman e vântul. Dar avem de furcă şi cu Efectul Coriolis…”. Aruncase sintagma tocmai ca să le trezească mirarea respectoasă şi n-a avut deloc de aşteptat:
„Ce este Efectul Coriolis?” a întrebat profund impresionată Lima.
„Sunteţi norocoşi că mă aveţi” a oftat Bravo, împovărat de responsabilitate.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook