Dăduseră buzna, toţi doisprezece, în ceea ce părea să fi fost un hambar. Ultimul – Delta, liliacul sub acoperire, doar după ce s-a asigurat că sunt toţi în siguranţă.
Bezna dinăuntru i-a înfiorat poate mai tare decât furtuna de afară. Şi, pentru că nu se vedeau unii pe alţii, au început să se strige. Fiecare strigăt era ca o funie pe care o întindeau unii spre alţii. Strigându-se, încercau să ghicească distanţe şi forme.
„Hei! Alo! Atenţie! Gata cu gălăgia! Liiiiiiiiiiiiinişte!”.
La început n-au băgat în seamă vocişoara care se străduia să-i potolească. Când au ciulit urechile, nu s-a mai auzit nimic.
„Mai e cineva pe aici?”, a răcnit Charlie. Apoi răcnetul lui l-a căutat pe Delta: „Tu ar trebui să vezi în intuneric! Mai e cineva pe aici?”.
„Nu văd aproape nimic”, s-a scuzat liliacul sub acoperire.
Noroc că vocişoara s-a auzit din nou: „Politicos ar fi să vă prezentaţi voi. Sunteţi mulţi şi gălăgioşi”.
„Cine naiba eşti?”, s-a enervat Charlie, încercând s-o ia pe bâjbâite în direcţia vocii, dar izbindu-se de un soi de mal de pământ.
„Va să zică întraţi în atelierul meu şi mă luaţi la rost! Bineeee…”.
Alfa a preluat iniţiativa: „Iartă-ne, n-am vrut să te supărăm. Suntem unsprezece şoareci de bibliotecă şi un liliac sub acoperire, el însuşi un redutabil şoarece de bibliotecă…”.
„Nu vorbiţi deloc ca nişte fiinţe cultivate ce vă pretindeţi. Mă rog, treacă de la mine: eu sunt un artist. Nu vreau să mă laud, dar sunt foarte cunoscut şi nu doar în Praga. Numele meu este Honza”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook