Cerul se întunecase ca vopsit cu catran. Furtuna i-a ridicat pe cei unsprezece în văzduh, purtându-i încoace şi încolo ca pe nişte şomoioage de blană.
Delta, liliacul sub acoperire, îşi păzea bine aripile, să nu i se frângă.
Motanul dispăruse în buzunarul Angrosistei de Belele, dar dispăruse şi bătrâna încălecând pe vânt ca pe o mătură.
Pietrele funerare din vechiul cimitir evreiesc se clătinau de parcă cineva s-ar fi opintit să le smulgă.
Blitzurile fulgerelor luminau intermitent o alee, un smoc de iarbă, o inscripţie veche.
Era o furtună uscată, electrică, fără picătură de ploaie, încât Lima, plutind în văzduh, îşi imagina că e prinsă într-un scurtciurcuit al unui hard imens, deşi nu intrase niciodată într-un computer.
Într.un târziu, deşi timpul era şi el purtat încolo şi încoace, au văzut toţi, care de pe unde, fotografia hambarului, luminată de un fulger.
Era o dărăpănătură demnă, o coşmelie orgolioasă care supravieţuise tuturor dezastrelor. De câte ori se răsturnase lumea, hambarul rămăsese în picioare, până în ziua acestei furtuni pe care auzul perfect al lui Kilo o percepea dodecafonic.
Mai văzuseră cu toţii hambarul, îl văzuseră în curtea sinagogii numită straniu Vechenouă. Şi fiecare s-a gândit, încercând să se agaţe de coama vântului, că dărăpănătura aceea demnă se mişca după ei, că se ţinuse tot timpul după ei.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook