Alfa se apropiase tiptil şi trăgea cu urechea. Auzise şuieratul teribil al hienei – <Dacă pandemia asta o să omoare toţi oamenii, va trebui să ne organizăm>. Aştepta să mai înhaţe amănunte, dar Tatăl Căutării şi Nihaya tăceau, înfipţi în aceeaşi rază de lună, încât Alfa începea să se îndoiască de ce auzise, ba chiar că ar fi auzit ceva. Poate că fraza şuierată care îl neliniştise ajunsese până la el prin telefonul fără fir al ramurilor carbonizate ale pinilor. Sau poate că vreo bufniţă dilie imitase vocea Nihayei ca să-l sperie pe el. (Ruinele erau paradisul bufniţelor şi nu întâmpltor. Unde altundeva ar fi putut aduna atâta înţelepciune decât pe meterezele morţii?).
De câte ori era surescitat, Alfa obişnuia să îşi aleagă un interlocutor şi să se lanseze în lungi diatribe cu gura închisă. De data asta i se adresa în gând motanului, certându-l cum n-ar fi îndrăznit cu voce tare: „Nu vezi că lumea se schimbă înainte să apucăm noi să ne dezmeticim? Chiar în clipa asta, la adăpostul întunericului, cineva strânge în grabă vechile decoruri şi plantează altele noi. De fapt, sunt doi: diavolul, care construieşte asiduu butaforii noi, şi Dumnezeu care îşi strânge catrafusele, hotărât să le recicleze într-o a doua creaţie, mai reuşită. La răsăritul soarelui ne vom trezi fie într-o cu totul altă poveste, fie într-o lume părăsită în grabă”.
Alfa şi-a tras sufletul, ca să se poată avânta spre ultima frază: „Ne-ai ţinut, Tată al Căutării, la ancoră, în largul lumii, şi – dacă până dimineaţă lumea nu va mai exista, iar soarele n-o să aibă de motiv să răsară – de noi ce se va alege?”.
Hipnotizat de propriile cuvinte, şoarecele de bibliotecă poreclit după prima literă a alfabetului fonetic al NATO a adormit adânc.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook