După ce l-a auzit pe maestrul Honza dându-se drept discipolul lui Spinoza, Charlie era decis să-l înfrunte: „Destul! Nu suntem aici să ascultăm lăudăroşeniile tale! Gata! Aprinde lumina!”.
În vocişoara lui Honza nu se simţea nici umbra vreunei dorinţe de confruntare: „Nu ne aflăm într-un apartament mobilat, ca să răsucim comuntatorul. Prin măruntaiele Golemului nu trece curentul electric. Dacă nu ţi-aş înţelege suferinţa, aş putea crede că ironizezi acest venerabil… exponat, gazda noastră”.
„Ce suferinţă patologică insinuezi că aş avea?!”.
„Nu insinuez. Aş putea să mă laud cu diagnosticul pe care ţi l-am pus, dar nu obişnuiesc să fac asta. Pe de altă parte, eşti şi foarte uşor de diagnosticat”.
„Ce diagnostic?”.
„Să păstrăm decenţa confidenţialităţii. O să ţi-l comunic în privat”.
„Ba o să mi-l spui chiar acum, după care o să-l afli şi pe al tău!”.
„Depresie agitată. Nimic netratabil”.
„Ei bine, şi diagnosticul tău n-are vindecare şi e chiar mai uşor de pus: mitomanie”. Charlie a tras satisfăcut aer în piept şi a continuat: „Dacă Golemul e aici, hm, de jur-împrejurul nostru, tu ce te crezi? Lasă-mă să ghicesc: custodele lui!”.
„N-aş îndrăzni una ca asta! Eu nu fac decât să-mi desfăşor talentul pe pielea lui. Mă rog, pe lutul bătrân care e pielea lui pe dinăuntru. Am norocul unui suport nesperat pentru opera mea şi mă simt dator să-i mulţumesc Maharalului. Restul e întuneric”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook