Marele Preţios i-a mulţumit pentru daruri Amitrei, siameza telepată, în stilul afectat al tibetanilor: „Praful de pe picioarele tale – pe creştetul meu…”.
Grăuntele de nisip era un dar straniu pentru unii ca ei, care începeau o călătorie lungă. Chiar aşa: de ce n-ar fi stat locului, având lumea întreagă în labe, ascunsă într-un grăunte de nisip? Poate însă că tâlcul pe care voia să-l transmită Amitra era altul. Poate că grăuntele de nisip dăruit fiecăruia era un talisman sau avertismentul că, oriunde s-ar duce, poartă lumea cu ei.
Reflecţiile Marelui Preţios au fost întrerupte de văicărelile Limei: „Ne arunci în foc!… Ne împingi în iad!… De ce crezi că s-a oferit Bibliotecarul Eretic să ne ducă până la Alep? Pentru că acolo e infernul!…”.
Diavolul a ascultat-o calm, până când Lima a tăcut, sufocată de un amestec otrăvit de spaimă şi indignare. Abia apoi i s-a auzit glasul dindărătul măştii de vânt: „În Alep războiul s-a cam terminat. Iar Alepul – sunt cel mai în măsură să ştiu – nu e infernul. Să ne grăbim! Trebuie să ajungem înainte de răsăritul soarelui, atunci când oamenii sunt la vorbitor cu Allah. E cea mai blajină oră a zilei”.
„Am un prieten bun acolo” i-a mărturisit Marele Preţios.
„Ştiu”, l-a informat sec Bibliotecarul Eretic.
Motanul nostru a simţit un fior rece pe şira spinării: „De unde ştii?”.
Diavolul nu i-a răspuns. S-a aplecat fără grabă şi i-a adunat, unul câte unul, pe motan şi pe cei 12 apostoli ai săi, îndesându-şi-i prin buzunare.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook