Cine era Abu Kutub sau ce era? Fără îndoială, o prezenţă. O voce, ai fi fost tentatat să spui. Însă, chiar în intervalele în care nu-i auzeai vocea, simţeai că este. Fiindcă nu-l vedeau, fiecare şi-l putea desena cum doreşte, urmând contururile glasului. Totuşi nici asta nu era uşor, fiindcă Tatăl Cărţilor avea un fel de a umfla cuvintele cu cele mai variate inflexiuni. Împrumuta voci. Când vorbea despre cele sfinte imita un rabin sau un imam sau un pastor. Când cobora la cele lumeşti se piţigăia sau se precipita sau ridica tonul ca un orator la tribună.
„Aveţi amândoi dreptate” a spus, referindu-se la schimbul de replici care tocmai avusese loc între Nihaya şi Charlie. „<Călăuza rătăciţilor> e scrisă în arabă, dar cu caractere ebraice”. Ascultându-l, şi l-au imaginat ca pe un bătrân înţelept.
Hiena ştirbă i s-a adresat plină de respect: „Aţi găsit ce căutaţi?”.
„Din partea ta chiar nu mă aşteptatm la o asemenea întrebare!” i-a răspuns Abu Kutub, pus pe harţă. Ascultându-l, şi l-au imaginat ca pe un tânăr nărăvaş.
„Cele şase volume de Comentarii oglografe ale lui rabbi Moise Maimonide s-au risipit în pietre, în apă, în rădăcinile arborilor, în burta animalelor marine… De acolo, de pretutindeni, trebuie să le extrag şi să le reconstitui”. Ascultându-l, şi l-au imaginat ca pe un savant nebun.
„Uneori, mi se întâmplă şi până şi mie să disper…”. Un timp, Abu Kutub, Tatăl Cărţilor, a scos nişte convingătoare sughiţuri de plâns. Apoi le-a mărturisit: „Atunci, revine coşmarul că eu le-am furat şi nu mai ştiu unde le-am ascuns”. Ascultându-l, şi l-au imaginat ca pe un monstru tânguitor.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook