„La urma-urmei, ce vrea să zică?”. Delta era pe punctul de a ceda nervos. „Vrea pur şi simplu să vorbească” şi-a răspuns tot el şi s-a calmat, zicându-şi că dacă Tatăl Cărţilor se laudă că e Biblioteca însăşi, înseamnă că tace de multă vreme. De unde bucuria lui copilărească de a împrumuta voci. Şi, aşteptând să-l audă, ca să-l poată localiza, Delta a avut el însuşi o vedenie: o bibliotecă sub foc de mortiere, în Anii Nenorocirii, în centrul Alepului.
Delta şi-a amintit povestea lui Hanina ben Teradion pe care legionarii împăratului Hadrian îl înfăşuraseră într-un sul al Torei şi îi dăduseră foc. Discipolii neputincioşi să-l salveze l-au întrebat pe bibliotecar, în timp ce agoniza: „Ce vezi?”. Iar el le-a răspuns: „Cărţile ard, dar literele urcă la cer”. A înţeles că îi căuta degeaba chipul lui Abu Kutub, Tatăl Cărţilor. Discuta cu o cenuşă purtată de vânt.
Prin sita înserării se mai vedea dantelăria de piatră afumată a tristulului Albarun. Era o linişte încăpăţânată, nu mişca nici o frunză, nu lătra nici un câine.
Liliacul sub acoperire, căruia motanul îi alesese ca nume a patra literă din alfabetul fonetic al NATO, se întreba încă de ce fusese ales tocmai el ca să-i dea un sfat Tatălui Cărţilor, când i-a auzit din nou vocea. De data asta avea inflexiunile lui Abraham adresându-se lui Abimeleh: „Nu-i frică de Dumnezeu în ţara asta…”. Delta i-a ţinut isonul: „La miezul nopţii un popor s-a clătinat şi a pierit…”.
Vocea a coborât foarte aproape de urechile lui, încât – dacă Tatăl Cărţilor ar fi avut trup – Delta l-ar fi putut atinge: „Cu ce te îndeletniceşti, când nu umbli prin lume?”.
„Sunt expert în ştiinţa ascunderii” a răspuns modest liliacul sub acoperire.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook