Morişca minţii lui sultan Altan se mai învârtea încă, în momentul în care Yavuz Paşa s-a răsucit în scrânciob, luându-şi un aer marţial şi a făcut semn să-i fie adus Kedi efendi. Gheare s-a executat imediat şi l-a târât de lângă ţarcul ostatecilor, azvârlindu-l apoi, ca pe un balot, la picioarele paşei.
„Tu…” – vocea de mătase a comandantului Coperţilor Negre suna aproape ca o mângâiere – „Tu eşti cel care vrea să îndrepte lumea…”.
Crezând că i se adresase o întrebare, Kedi efendi a bâiguit: „Eu… eu încerc doar…, încerc să… De fapt, nu… Deşi poate părea…”.
Pentru prima oară, Yavuz Paşa schiţă ceea ce ar fi putut fi un zâmbet larg, depinde din ce parte îl priveai. De unde stătea Kedi efendi se vedea ca un rânjet. Dinspre partea lui sultan Altan era o grimasă de satisfacţie: paşei îi plăcea să se joace cu motanul nostru care devenise mic ca un şoricel.
„Tu eşti, va să zică, kişkirticiul celor 11 terorişti fanatici…”. În faldurile moi ale vocii comandantului Coperţilor Negre, cuvintele sunau ca un compliment.
Kişkirtici? Sultan Altan care, spre deosebire de prietenul său, înţelesese cuvântul, ştia că puterea din scrînciob rostise o sentinţă: instigator.
Dar morişca minţii motanului nostru se oprise. I s-a arătat singura soluţie – să se roage. Şi – în timp ce sultan Altan nu putea schiţa nici un gest, de parcă ar fi fost prins într-un bloc de gheaţă, iar Yavuz Paşa îşi studia tacticos victima – Kedi efendi a început să şoptească fierbinte: „Tatăl nostru, Povestitorul nostru, care eşti în cer, dar şi pe pământ, arată-ne milostivirea Ta: schimbă povestea…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook