Rabbi Lempel îşi stivuia surcelele lângă sobă, de parcă fiecare ar fi fost versetul unei rugăciuni. Când se ruga bătrânul, cerurile se aplecau spre pământ, iar acum în odăiţa cu miros de scorţişoară, deasupra capetelor lor, sub tavan, atârna un nor ca un fluture cuantic, spre aducerea aminte a faptului că orice s-ar întâmpla oriunde în univers reverberează în întreaga creaţie. O surcea bine aşezată lângă sobă, în Pisicopole, putea potoli un taifun în insula Hokkaido.
Bătrânul a scos din scrin zahărul candel şi, hrănindu-i pe cei treisprezece, le-a spus o istorioară. Avea glasul hipnotic al unui bunic: „Povestea asta am auzit-o de la marele Nahman din Breslov…”.
(Motanul a tresărit. Ţadikul din Breslov murise cu mai bine de două sute de ani în urmă).
„… Un rege şi sfetnicul său cel mai apropiat au constatat că rezerva de grâne a ţării e otrăvită. Nimic din forma şi gustul boabelor nu dădea de gândit, dar, de îndată ce gustai, îţi pierdeai contactul cu realitatea. Te sminteai, ca s-o spunem pe şleau. Ce era de făcut? Se apropia ziua când, toate celelalte fiind pe sfârşite, suveranul era obligat să apeleze la rezerva de grâne, altfel şi-ar fi condamnat supuşii la foame. S-a sfătuit cu metafrastul său: ce-ar fi ca noi să nu ne atingem de grânele otrăvite? Măcar doi oameni din tot regatul să-şi păstreze minţile întregi. Însă a înţeles imediat că nu putea conduce nişte oameni despre care n-ar fi ştiut ce gândesc. Rămâi tu singurul care nu mănâncă grânele otrăvite, i-a poruncit sfetnicului. Înţeleptul a zâmbit amar: cum crezi aş putea eu să te mai povăţuiesc, înălţimea ta, dacă îţi vei tăia şi tu punţile cu realitatea? N-avem de ales, trebuie să trăim în aceeaşi realitate cu supuşii noştri. Rămâne să sperăm că, vreodată, măcar unul se va trezi la realitate…”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook