Lima era cea mai deconcertată: „Care-i povestea cu şoarecii vrăjiţi? Şi ce-i cu pasărea asta, Kalavinka?”.
„Mă mir că n-ai aflat încă despre şoarecii vrăjiţi. E, totuşi, parte a eposului nostru”, i-a reproşat Bravo. „E o poveste doar fiindcă a scris-o Perrault, noi însă credem că e o întâmplare adevărată”. N-a precizat la care „noi” se referea. A început să depene:
„Cu mult timp în urmă – dacă Evul Mediu vi se pare că s-a încheiat demult – un orăşel a fost invadat de şoareci şi şobolani. De fapt, strămoşii noştri nu-l invadaseră, ci sunaseră adunarea simţind că se apropie ciuma. În loc să înţeleagă semnalul, speriaţi că îmblăniţii le vor goli hambarele, mai-marii comunităţii au anunţat că oferă o recompensă frumoasă oricui ar fi reuşit să-i alunge. Atunci a apărut un cântăreţ la flaut, care a promis că le rezolvă problema. Şi a rezolvat-o. A pornit-o spre râu, cântând. Ai noştri l-au urmat, vrăjiţi de melodia manipulatoare. S-au înecat până la unul. A fost şoricid! Însă cântăreţul nu şi-a mai primit recompensa. Şi s-a răzbunat cumplit, dar asta e o altă întâmplare”.
Ne-am oprit din urcuş, ca să păstrăm un moment de reculegere.
„Trebuie să aflaţi câte ceva şi despre pasărea Kalavinka”, ne-a îmbiat motanul. „Are chip de om (masca fără expresie al unei dansatoare Gosechi), şi tors de zburătoare. Kalavinka e o pasăre Phoenix fără rug. Cântă neîntrerupt, de pe vremea când nu ieşise încă din nou. Renaşte continuu, din propriul cântec. Un cântec ca un clinchet. Unii îl aud; alţii doar îl simt, ca pe o adiere. E pasărea amăgirii. Zboară mai ales pe hotarul dintre lumi care, spun înţelepţii, nu e mai gros decât o sprânceană. Kalavinka te ajută să rătăceşti drumul…”.
„Te… ajută?!” a sărit Charlie. „Uneori, trebuie să rătăceşti drumul” a replicat senin motanul.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook