În Pisicopole agoniza ultima zi de toamnă. Aliniaţi pe pervazul ferestrei din odăiţa lui Rabbi Lempel, cei treisprezece priveau în lungul străzii care cobora grăbită spre Bosfor.
Bătrânul ieşise cu treabă, dar nu-i încuiase în casă. Motanul s-a gândit că se joacă de-a Dumnezeu: el, care cunoştea tot, şi ei, care doreau să ştie tot. El, care era convins că nu vor pleca, şi ei, care nu se puteau decide.
În urma lui Rabbi Lempel rămăsese un miros vag de scorţişoară. Adulmecând, Delta, liliacul sub acoperire, a remarcat că şi absenţa are miros. Dar oare nu absenţa e cauza prezenţei?
Aşteptau acum cu toţii semne şi minuni, ignorând – cum ar spune un înţelept – că minunea supremă e existenţa însăşi.
Pe masă, Cartea rămăsese deschisă. Văzând în asta un indiciu, motanul s-a căţărat şi a citit cu voce tare: „Dumnezeu a creat leacul înainte să fi existat rana…”.
De pe pervaz, Charlie s-a înfricoşat primul: „Nu cumva Dumnezeu a făcut victima înainte de a inventa călăul?”. N-aştepta un răspuns. Era convins că nimeni nu l-ar fi putut linişti.
Chiar atunci, din apele Bosforului s-a ridicat, ca un val uriaş, un cântec. Era Shirat Hayam („Cântecul Mării”), făcând să vibreze ferestrele. Cum ajunsese, fără să se ude, din Marea Roşie la gurile Mării Negre? Rămânea o taină.
L-au observat târziu pe Rabbi Lempel urcând spre casă. Împingea un cărucior de copil, plin ochi cu surcele de foc.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook