Kedi efendi şi sultan Altan s-au trezit pe o plajă de piatră acoperită cu alge. Angrosista de Belele dispăruse.
Până să se dezmeticească de-a binelea, lui Kedi i s-a părut că e tot în cafeneaua din Fatih, la o partidă de şah feeric pe o tablă alunecoasă. Jocul ăsta îţi cere mare atenţie, altfel rişti să te pierzi într-o lume spre care n-ai presărat pietricele, ca în poveste, să nimereşti drumul de întoarcere.
Sultan Altan, şi el confuz încă, a întrebat, privind în largul mării: „Cine a spus: toţi suntem nişte rechini, dar dacă reuşim să strunim rechinul din noi, vom fi îngeri, fiindcă toţi îngerii sunt nişte rechini bine temperaţi?”.
Era evident că vorbea cu sine, însă Kedi efendi, bucuros că îi aude glasul, a încercat să-i răspundă: „Căpitanul Ahab”. Habar n-avea dacă e adevărat, dar numele lui Ahab îi venise în minte privind marea frământată care îi înconjura.
„Ahab? N-am auzit”.
„Un bărbat adevărat, care şi-a urmărit ideile cu harponul. Nu contează… Unde suntem?”.
„Unde ne-a purtat mintea: pe Insula Ţuguiată”.
„Şi cum dăm de Coperţile Negre?”.
„Dau ele de noi. Nu trebuie decât să aşteptăm. Pe muntele ăsta înalt nu mai putem urca doar cu puterea gândului”.
Abia atunci a observat Kedi efendi că Insula Ţuguiată era un munte care ţâşnise din Marmara şi poate că ar fi ajuns dincolo de nori dacă nişte fălci nevăzute n-ar fi încercat continuu să-l tragă în fundul mării.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook