Templul Vindecării de pe Muntele de Fier nu mai exista. Plecase, după cum s-a exprimat Amitra. Într-o zi oarecare, dintr-un an oarecare coborâse de pe acoperişul lumii.
Marele Preţios voia să ştie încotro a plecat.
„Oriunde” l-a lămurit Amitra.
„Oriunde nu e o direcţie foarte precisă”.
„Aici”.
„Aici…?”.
Răspunsul Amitrei i-a făcut pe toţi să privească atent în jur. Atât de atent, încât concentrarea lor profila altare şi statui, imense găleţi de piele, un vas uriaş în care, cocoţat pe o scară, un lama arunca saci cu ierburi. În încăperea unde erau găzduiţi, care semăna cu o bibliotecă, a început să miroase puternic a camfor şi a eucalipt.
Dacă Zopa se uita fix în direcţia în care priveau cei treisprezece, cu aerul că le păzea năzărirea, Amitra le-a spus zâmbind: „Lucrurile care ţin la noi nu ne părăsesc. Dacă pleacă, le putem întoarce…”.
Marele Preţios s-a şters la ochi. A întrebat-o pe Amitra, călcând tiptil pe cuvinte: „Oare s-a transformat Templul Vindecării într-un ro-lang…?”. Şi le-a explicat pe şoptite celor 12 că, pe acoperişul lumii, un ro-lang e o fiinţă lovită de trăznet, al cărei cadavru continuă să umble prin lume cu ochii închişi. Amitra a tăcut o vreme.
Dincolo de Muntele de Fier se auzea, susurând-şi mantra, Râul Fericirii.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook