Bravo devenise mai superstiţios decât un matroz. Îşi rotea ochii în toate direcţiile, căutând semne. Grăsuţul şoarece aventuros de mărimea unui guzgan opărit nu se dezminţea. El, care ne spusese povestea a doi oameni care au avut acelaşi vis, era acum gata să pornească în căutarea comorii lui Barbă-Neagră.
„Delfini la răsărit – semn bun”, ne informa optimist, dar era singurul care îi văzuse. „Lună plină – semn de noroc!”, striga din arboradă.
Apoi se îndopa cu spaime din cărţile pe care le cărase după el. Privea îngrijorat prin cală şi zicea: „Orice furtună poate împinge încărcătura de la babord la tribord”. Sau: „Nu trebuie să ajungeţi niciodată cu valurile la travers, înainte de a avea vântul din pupa”. Ne exemplifica – întrebuinţându-se la maximum – diferenţa dintre ruliu şi tangaj. Ne dădea sfaturi în caz de naufragiu, chiar dacă Fiul Uscatului înainta în marş întins, iar Mediterana era ca o autostrada la ore de vârf.
Dar, răsfoind febril cărţile din mintea lui, găsea şi poveşti tulburătoare. Doar că ni le livra sub formă de avertismente în faţa unui pericol iminent: „Atenţie! Pământul e în direcţia spre care zboară păsările!”. Uitase că tot el ne-a povestit cum păsările apar doar când te apropii de uscat. Abia când te apropii de uscat poţi zări fluturi care zboară la rasul apei, constaţi cu bucurie cum te bâzâie câte o muscă, auzi strigătele pescăruşilor. Spre larg însă, păsările amuţesc, nu se ştie de ce. …Noaptea, când Bravo nu căuta prin cotloanele cargoului fantomele despre care citise, ne trezea şi ne ruga insistent să nu fluierăm. „Dacă fluieraţi, cade vântul”, şuiera el. Numai că motoarele cargoului nostru nu cumpărau vânt.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook