„… şi vom rămâne noi să conducem lumea”. Un altul ar fi încheiat discursul cu vocea tunătoare a unui retor de butoi. Nu şi Yavuz paşa. Ideile lui n-aveau nevoie de alămuri. Coperţile Negre îi sorbeau cuvintele ca pe nişte mantre.
„… şi vom rămâne noi să conducem lumea”.
Charlie a urlat ca un bezmetic: „Care voi?!”.
Era ieri, nu-l auzea nimeni.
Kedi efendi privea tabloul sordid al taberei de pe digul de la Salipazari, căutând locul potrivit din care să deşire timpul ca să-l scoată pe sultan Altan la lumina zilei de mâine, la care se încălzeau cu toţi treisprezece, aşteptându-l. A intrat tiptil în somnul sultanului şi a lăsat nodurile visului să se dezlege singure. Era ceva ce nu mai încercase niciodată, dar ştia că, odată nodurile dezlegate, prietenul lor putea să se prindă bine de funie şi să fie tras apoi ca dintr-o fântână.
Odată scos din mijlocul Coperţilor Negre, l-au purtat în triumf pe încă nedezmeticitul sultan Altan, urcând şi coborând pe străzile pustii ale unui mâine care pentru el aştepta să se nască.
Piaţa Sultanahmet vibra, amestecând galopul cailor bizantini cu fâlfâitul unor aripi care din clipă în clipă urmau să se pogoare în dans acrobatic. Apoi s-a auzit cum Harika, bătrâna vânzătoare de seminţe, scotoceşte în paporniţa minţii ei. Lumea a început să se învârtă în tihna ei bucuroasă, ca un titirez de Hanuka.
Era mâine.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook