M-am frământat toată noaptea: cum naiba să jefuim o bancă. Din izolare?! Normal e ca băncile să ne jefuiască pe noi.
“Le-o luăm înainte”, mi-a citit gândurile motanul. (Lucra la nişte scurtături pentru examenul de miaunistică).
“Ai un plan?” l-am întrebat. M-a privit cu ochiul verde: “Un plan? În ţara asta, dacă ai un plan emigrezi şi pierzi toată distracţia. Ca să nu mai vorbim de bani”.
M-am impacientat: “Care bani?”. “Cum care? Ăia la care care visezi, fiindcă gândeşti când nu e cazul. Dacă vrei bani adevăraţi, trebuie să fii câine. Te repezi şi-i înşfaci!”.
L-am prins: “Deci, tu n-ai nici o şansă, fiindcă eşti motan”. A părut că rânjeşte: “Habar n-ai cine sunt”.
Am îndrăznit să-l mai întreb, cu vocea sugrumată: “La care bancă te-ai gândit?”.
“Oricare, gestul contează”, mi-a răspuns potrivindu-şi masca şi trăgându-şi cele patru mănuşi, care nu-i mai lăsau la vedere decât coada – greu de ghicit dacă de pisică sau de drac.
“Fă-mi o declaraţie pe răspunderea ta. E timpul să mergem!”.
Am luat formularul-tip, i-am completat numele, cu atenţie la fiecare literă: Es, eiç, u, ti – Shut. “Ce scriu la motivul deplasării?”. N-a ezitat: “<Jefuire bancă>, logic. Adică <strictă necesitate>”.
Cum mă holbam la el tot mai insistent, a binevoit să-mi explice: “Uite cum procedăm. Mă urmezi în tăcere şi nu-ţi iei ochii de la mine”. Apoi mi-a acoperit urechea cu o labă şi mi-a şoptit ceva ce urma să-mi schimbe viaţa.
Ne-am aranjat ceasurile – motanul a mâncat cucul din pendulă, eu am gustat din deşteptător – şi am ieşit din casă, pâş-pâş, vreau să zic pas cu pas.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook