Era mâine şi erau tolăniţi cu toţii pe Piatra Învăţării de Minte, de unde porniseră să-l caute pe Dresorul de Şobalani alias Bibiotecarul Eretic.
Acum se simţeau în siguranţă. Nu puteau fi nici văzuţi, dar nici auziţi. Între ei şi ziua de astăzi era o rotaţie a Pământului. Trăiau într-un mâine gol, nenăscut încă. Erau doar ei 12 şi motanul, ca într-o imensă sală de aşteptare, unde Piatra Învăţării de Minte arăta caraghioz, ca butaforia unui teatru de umbre în spectacolul pactizării călăului cu victima.
Fugiţi de sub escorta Povestitorului erau singuri şi în Univers. Trebuiau să-şi redacteze propria poveste şi apoi s-o joace pe roluri până vor reuşi să-l scoată pe sultan Altan din ghearele Coperţilor Negre şi să-l redea Pisicopolelui.
Au presupus că îl vor găsi unde îl lăsaseră – în tabăra lui Yavuz paşa de pe digul de la Salipazari. Aşa s-a şi întâmplat.
Aceiaşi gealaţi ca tăciunele stăteau roată în jurul paşei, care – cu vocea lui de catifea – mângâia cuvintele unui discurs. Au trebuit să se strecoare în auditoriu – nevăzuţi, neauziţi – ca să-l repereze pe sultan Altan şi să audă ce spune vorbitorul.
Sultan Altan era închis într-un soi de colivie ieftină, cum vezi o grămadă în târgurile de păsări. Avea ochii larg deschişi, dar era limpede că doarme un somn adânc. Din spledoarea lui de altădată rămăsese o cocleală subţire de nobleţe, care îl făcea recognoscibil chiar îndărătul gratiilor murdare.
Privindu-l, Kedi efendi şi-a amintit sfatul pe care îl primise cândva – „Lasă nodurile să se desfacă singure” – şi a înţeles ce are de făcut.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook