Kedi efendi – care avea experienţa călătoriei din al şaptelea cer islamic până în buricul pământului printr-o gaură de vierme – era nedumerit. Să te deplasezi dintr-un loc într-altul doar prin puterea gândului nu părea o treabă la îndemâna oricui. Era convins, desigur, de propria inteligenţă, dar intuia că, în afară de asta, mai trebuia să existe un motor. La fel părea că gândeşte şi sultan Altan care înlemnise în aşteptarea unei explicaţii.
Angrosista de Belele savura momentul. Acum erau cei doi la cheremul ei. Chiar şi aşa, nu se făcea să-i fiarbă prea mult. Le dădu instrucţiunile ca un galiongiu pârât: „Închideţi preţioşii voştri ochi şi concentraţi-vă. Aţi plonjat în Marmara. E mai cald decât în troposferă. Miroase a descumpănire. Ocoliţi plasele pescarilor, nu provocaţi prădătorii, nu ascultaţi cântecul baracudelor…”.
Glasul Angrosistei părea că îi poartă pe motani în bezna gurii sale ştirbe. I-a cuprins imediat răul de adâncime – o ameţeală în care durere şi plăcere se amestecau cu furia. Se loveau ca nişte orbeţi de obstacole moi – alge? peşti? înecaţi? epave? Îşi pierduseră simţul orientării şi, printre stelele de mare, se simţeau în adâncuri ca în văzduh.
Kedi efendi şi sultan Altan pluteau agăţaţi de glasul ei. Cuvintele îşi pierduseră sensul, erau umplute cu talaş ca păsările împăiate. „ Pământul – în direcţia spre care zboară păsările”, murmura mintea lui Kedi efendi.
Un singur moment a simţit sultan Altan că se scufundă, atunci când, în locul vocii Angrosistei, în scoica urechii a auzit preceptul otoman niciodată de nimeni urmat: indiferent cât de mult ai mers pe un drum greşit, întoarce-te. Era prea târziu.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook