Aşa cum ne promisese motanul, am plecat din portul Haifa cu direcţia Istanbul.
Aşteptam răsăritul, agăţaţi de puntea mobilă a unui cargou cu nume tulburător – Fiul Uscatului.
Eram invitaţii unui şobolan de cursă lungă şi nu ne lipsea nimic să fim în largul nostru cele cinci zile în care urma să trecem dintr-o mare în alta – din Mediterană în Egee şi din Egee in Marmara.
Nimeni în afara motanului nu mai făcuse o astfel de călătorie şi eram atât de pătrunşi încât uitaserăm provocarea lui Golf cu proştii şi precauţii.
Locul destinat nouă era în cală, deşi nu ne-am fi supărat să nimerim în cambuză, printre provizii.
Gazda noastră, şobolanul de cursă lungă (prietenul motanului şi talismanul celui mai important om de pe vas, Secundul) ştia o groază de poveşti.
Însă înainte de a-l lăsa să şi le depene, trebuia să-l liniştim pe Bravo, cuprins de agitaţie. Cărase cu el cărţi de călătorie, jurnale de bord, hărţi de navigaţie, o busolă şi un sextant pe care urca şi cobora agitând opisul cu cele douăzeci şi cinci de obiecte din echipamentul bărcilor de salvare şi vorbindu-ne într-una despre furtuni şi naufragii.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook