Mi se părea că înaintăm pe străzile goale ca o patetică locomotivă cu abur. Dacă ar fi ghicit ce-mi trece prin cap, motanul ar fi ţinut morţiş să fie el mecanicul, eu – fochistul.
Doi fără frânar, ca nimeni să nu poată opri locomotiva.
Aburul care împingea pistonul era misiunea noastră. Nebunia asimptomatică a motanului antrena mecanismul de bielă-manivelă. În cutia cu fum din faţa cazanului, abureau toate ideile care ne însufleţiseră.
Ca să nu ne plictisim citind nume de străzi, mi-a propus să inventăm pedepse-porunci care ni s-ar putea aplica din 15 mai, în loc de amenzi.
Am început eu: “Să citeşti din fugă <Pas cu pas>”.
“Să lauzi Guvernul Orban în mijlocul unei case de pensii!”.
“Să obligi tramvaiele să circule pe jos!”.
”Să te uiţi 5 minute la ştiri!”.
“Să găseşti zece diferenţe între fluieratul în biserică şi tuşitul în metrou!”.
Am obosit de prostiile noastre.
Încercam să înţelegem dacă s-a înserat sau a aruncat cineva peste noi o găleată cu zoaie.
Poate era cel mai bun moment să recunoaştem că ne-am înşelat: lumea n-o să ne ciugulească niciodată din palme ca un piţigoi albastru.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook