Nici n-ajunseserăm bine în buricul Pământului, că motanul ne-a şi fixat azimutul: „Ca să salvăm lumea, trebuie mai întâi să-i aflăm secretul”.
Charlie s-a aşezat din nou pe labele dindărăt: „Nu-i nici un secret la mijloc. Toţi ştim: ura învârte lumea”.
Am privit Ierusalimul de sus, de pe Esplanada Moscheelor – era învăluit în lumina lui de aur şi sânge.
Am coborât spre muntele Moria, înotând prin nisipurile mişcătoare ale istoriei. Ne aflam în singurul oraş unde poţi auzi primele zece cuvinte prin care a fost creată lumea. În singurul oraş unde poţi auzi vocea lui Dumnezeu căutându-l pe om, după cădere: „Ayeka – unde eşti?”.
Eram cuprinşi de ameţeala pe care ţi-o dau vinul şi smirna, amestecate.
În felul lui, Charlie avusese dreptate – ura învârte lumea – doar dacă înţelegem prin ură o formă de patologie a iubirii.
În clipa când am gândit asta, mi-am adus aminte de avertismentul lui Foxtrot: nu trebuia să ne lăsăm aripaţi de fervoare, nu trebuie să cădem în Sindromul Ierusalim.
Lima ne-a propus să ieşim în afara zidurilor şi să mergem la Submarinul Galben, clubul în care marţea se cântă jazz. Îl închisese covidul.
Lui Golf i-a venit altă idee: „Ce-ar fi să ne jucăm de-a proştii şi precauţii?”.
„Cum se joacă jocul ăsta? a întrebat Foxtrot, mereu gata să înveţe lucruri noi.
„Ne împărţim în două echipe şi vă explic”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook