Lima i se adresase motanului nostru cu apelativul senior Gato, „domnule Pisică”, în cea mai patetică limbă de pe pământ, limba care inventase un hidalgo bătrân care se vindecă de nebunie pe patul de moarte.
Între timp, Harika începuse să vorbească din nou, rar, smulgându-şi din gâtlej fiecare cuvânt: „Cel pe care îl căutaţi este un corb pitic. Seamănă cu o cioară mai răsărită…”.
Charlie – care i se urcase între timp pe buze, curios să vadă de unde îşi scoate cuvintele vânzătoarea de seminţe – a întrebat-o: „Cum deosebim un corb de o cioară?”.
Harika l-a prins pe Charlie între degetul mare şi arătător şi l-a azvârlit cât colo. I-a răspuns însă, în timp ce el mai vâslea prin aer: „Tinere, ciocul nu te poate înşela niciodată. Al ciorii e alb şi aproape discret, pe când al corbului e negru şi de două ori mai mare decât propria căpăţână. Nici în zbor nu se confundă – coada ciorii e ca un evantai, a corbului ca un titirez”.
Din poala Harikăi s-a iţit capul Indiei: „Nu cumva”, a întrebat India, „de fapt deosebirea dintre ei e că ciora e mult mai mică decât corbul?”.
Prinzând-o între degetul mare şi arătător, vânzătoarea de seminţe a ridicat-o pe India în dreptul găvanelor ei goale, apoi a azârlit-o şi pe ea cât colo, şuierând: „Ciorile, spre deosebire de corb, au o voce piţigăiată”.
Harika s-a înfuriat. I-a azvârlit şi pe ceilalţi nouă din poală. Doar Delta, liliacul sub acoperire, a încercat să se agaţe de picioroangele scaunului, strigând: „Nici nu-mi închipui cum ar suna <Nevermore> din gâtlejul unei ciori!”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook