De fapt, nu părăsise nimeni, niciodată, biblioteca în care ne-a aruncat covidul. Am transformat-o în motanor, am tras Gangele prin mijlocul ei, ne-am sublimat frica în furie şi aşteptam ca foamea să salveze lumea.
Iar pentru că nu ieşiserăm niciodată dintre rafturi, era momentul să mai facem o călătorie. Am ales Calea Sabiei…
La început de drum orice samurai trebuie să aibă un maestru, deci l-am declarat pe motan sensei-ul nostru. Aşa că ne-am încolonat pentru urcuş, ca la carte („Bushido” pentru începători) – noi înainte, maestrul Motanori în urma noastră.
La pornire, sensei Motanori ne dăduse un avertisment preţios, pe care l-a citit solemn de pe un sul din bambus şi dud: „Moartea e un eveniment major, care se întâmplă o singură dată în viaţă”.
Ca nişte samurai necopţi, am început prin a silabisi împreună lecţia întâi din Arta Războiului: „Să nu-ţi subestimezi adversarul”. Chiar dacă nu identificaserăm încă un adversar, am jurat atât pe Wakizashi (sabia scurtă), cât şi pe Katana (sabia lungă) că nu-l vom subestima.
Rupţi de foame, eram bucuroşi că ne puteam închina la zeiţa hranei, Ukemoki no Kami, şi puteam visa cu ochii deschişi munţi de orez.
Până să ne eliberăm mintea, cum ne ceruse Motanori-sama, deocamdată trebuia să alergăm permanent după ea (fiindcă zburda pe toţi coclaurii), şi s-o băgăm înapoi în cap.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook