Ochii de rubin ai Angrosistei de Belele au dezlănţuit scânteile unui foc de artificii. Apoi, a deschis o gură ca intrarea unei peşteri: „Dacă ştiu unde sunt ostatecii? Sigur că ştiu!”.
Sultan Altan a răsuflat uşurat. Nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre Kedi efendi, care simţea că pisica vicleană din faţa lor îi duce cu preşul.
Dimineaţa se instalase atât de temeinic în Fatih încât îi puteai simţi gustul – unul acrişor-amărui, ca boabele de eucalipt.
Pentru că pe chipul lui Kedi efendi se citea neîncrederea, Angrosista de Belele a simţit că trebuie să i-o şteargă: „Bey efendi, toţi vor să scape de belele. Negoţul e bun: când nu plătesc gras că le iau, le cumpăr pe mai nimic. Iscusinţa mea de aici începe. Desfac belelele, le scutur ca pe nişte haine purtate şi găsesc comori – în fiecare cută, în fiecare pliu, în toate buzunarele. Ghicesc în belele, cum ghicesc alţii în cărţile de tarot. Am în faţă toată istoria Pisicopolelui, trecutul şi viitorul. Belelele se atrag şi se înoadă, vorbesc şi se cheamă. Totul e să te pricepi să le asculţi, iar eu am darul de a lua, din tot ce aud, caimacul lumii ăsteia…”.
Kedi efendi o asculta atent, dar sultan Altan i-a curmat mărturisirile, zorind-o: „Spune odată unde sunt ostatecii!”.
Angrosista de Belele s-a scuturat ca sub efectul unui retevei: „Tocmai pentru că ştiu, vă previn respectuos că nu v-ar ajuta cu nimic dacă v-aş spune unde sunt”.
„Vorbeşte!” i-a poruncit sultan Altan şi s-a trezit imediat învăluit într-o privire rea: „Sunt în Insulele Prinţilor – pe cea mai apropiată de Pisicopole”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook