„Huzur, huzur, huzur”, repeta pentru sine liliacul Delta, zburând din cracă în cracă deasupra convoiului nostru. Întorcea cuvântul pe toate părţile, îl rupea în două silabe, încerca să-l vampirizeze de sens, îl arunca în aer şi îl prindea ca un scamator.
Echo avusese dreptate: eram în drum spre o cafenea descântată din Yedikule.
Lăsaserăm pisicile curioase în Bazarul de Peşte. De fapt, cum s-au văzut acolo, au şi uitat de noi. În fruntea noastră, mergeau, potrivindu-şi pasul, cei doi motani. Sultan Altan avea un mers semeţ, de parcă i-ar fi cântat meterhaneaua. Kedi efendi al nostru avea un mers apăsat, de parcă toate problemele lumii se încuibaseră în blana lui, ca puricii.
Noi ţopăiam, încântaţi de statutul nostru de fii ai uscatului, după atâtea zile şi nopţi pe apă.
Înntr-o parte strălucea Cornul de Aur, în cealaltă sclipea Marea Marmara. Mirosea a susan şi a sugiuc. O briză subţire sfâşia canicula grea ca mătasea de Erzurum.
Poate că, odată aşezaţi în faţa unei narghilele – ne-am spus – vom desluşi misterul vizitei noastre în Pisicopole. N-aveam nici cea mai vagă bănuială de ce ne târâse până aici motanul, Kedi efendi. Locul ăsta trebuie să ascundă ceva – o comoară, o poveste, un adevăr; sau toate la un loc şi încă ceva pe deasupra.
Ca să-i răsplătească pe cei 12 rozători după vizita în Bazarul de Peşte, sultan Altan le-a recomandat reţeta bunicii lui Orhan Pamuk. Le-a împărţit câte o bucăţică de telemena tare, sfătuindu-i s-o ţină în gură în timp ce sorbeau din ceaiul îndulcit. Un deliciu! Un dezmăţ! O Monalisa pictată pe limbă…
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook