Sultan Altan nu apucase să-i comunice lui Kedi efendi decât porecla celei pe care o fluierase să vină: Angrosista de Belele.
În timp ce ea îi amuşina, motanul nostru încerca să-şi amintească toate poveştile cu toptangii pe care le auzise vreodată. Nu era o ocupaţie neobişnuită în Pisicopole să cumperi şi să vinzi cu toptanul. Însă Angrosista de Belele cumpăra informaţii cu ridicata, cu grămada, şi le vindea cu ţârâita, strecura câte una celor interesaţi să plătească pentru ca să afle. Dar cine s-ar lega la cap cu marfa ei?
Era complet ştirbă, ceea ce îi permitea să jongleze abil cu vorbele, să le scoată la lumină pe unele şi să ascundă altele.
Înţelegând imediat că are în faţă un protejat al sultanului, Angrosista de Belele l-a potopit pe Kedi efendi cu complimente şi temenele. „V-am remarcat nobleţea de când aţi coborât de pe Fiul Uscatului. V-am admirat şi proviziile, cele douăsprezece prospături adorabile. Multe dintre noi, pe cheu, ar fi vrut să facă un selfie cu ele, dar n-am îndrăznit. Spre deosebire de înălţimea voastră, noi am văzut şoareci doar în cărţile de istorie. Însă – hm! – permiteţi-mi să observ, cu toată preţuirea, că doar înălţimea voastră şi Coperţile Negre vă hrăniţi cu aceste gingaşe creaturi”.
Aproape ruşinat, Kedi efendi s-a grăbit s-o contazică: „Nu, nu. Eu nu mă hrănesc cu şoareci. În orice caz, nu cu şoareci de bibliotecă. Ca să fiu sincer, hrana mea e….”.
Sultan Altan l-a împuns cu privirea pe motanul nostru: „Să nu divagăm!”. Apoi i s-a adresat Angrosistei de Belele, pe un ton precipitat: „Unde sunt ostatecii? Ştii sau nu ştii?”.
Dacă ti-a plăcut articolul urmărește SmartRadio pe Facebook