„Pe Aripile Vântului” a adus primul Oscar din istorie pentru o actriță de culoare

Ar trebui să uitam definitiv Pe aripile vântului? Toată lumea este de acord că acest film este produsul timpului său, cel al Americii segregationiste din anii 1930. La acel moment, sclavia era abolită de 70 de ani dar afro-americanii erau în continuare supusi discriminării în multe domenii, ocuparea forței de muncă, locuințe, educație, fără a menționa interdicția în anumite state de a merge în locurile frecventate de albi…

Filmul va reflecta deci o Americă în încearcarea de a-și spăla păcatele: arătă prăbușirea epocii de aur din sud, cu stereotipurile și prejudecățile vremii ,dar fără să șocheze publicul, e un film unde vedem sclavi aproape plângând pentru suferința dulcilor lor stăpîni… Un film care a îmbătrânit în mod evident sub privirile noastre de secolul XXI, ca formă dar și ca fond și care aparține mai mult decât oricând relicvelor cinematografului.

Dar uităm, de asemenea, că el a oferit oamenilor de culoare șansa să avanseze, consacrând pentru prima dată în industria hollywoodiană o actrița afro-americana: Hattie McDaniel, rămasă în memoria tuturor pentru rolul lui Mamma, sluga lui Scarlett O’Hara. McDaniel era urmașa sclavilor eliberați, tatăl său participase chiar la Războiul Civil american, deci cariera sa chiar este un simbol. A lucrat ca servitoare, bucătăreasă dar în același timp a urmat o carieră în radio și cinematografie înainte de a deține rolul vieții sale în Pe Aripile Vântului, rol pe care îl primește, se spune, sosind la casting direct îmbrăcata ca slujnică.

La acea vreme, Los Angeles Times pledează ca ea să fie premiată de Academie: în februarie 1940, Hattie a devenit prima actriță de culoare onorată cu Oscar pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar, o adevărată revoluție, primul pas către egalitate în profesie…

Dispreț și apartheid

Însă este prinsa între două lumi, considerată ca trădătoare de unii activiști de culoare și încă disprețuită de albi. Când marea premieră a filmului are loc în Atlanta, ea nu este nici măcar primită în sală, în numele segregării în vigoare, spre disperarea prietenului ei, Clark Gable, care se agită în zadar, pentru a-i asigura intrarea. Ca toate actrițele de culoare din film, ea este, de asemenea, exclusă din orice turneu de promovare în statele din sud.

La ceremonia de premiere trebuie să se mulțumească să stea în spatele sălii, cu agentul ei, la o masă săracă, departe de ceilalți: clubul de la hotelul Ambassador, unde are loc ceremonia, practica la intrare o politică strictă de « no black ». Așa era America anilor 1940… Ceea ce nu o va împiedica să mulțumească Hollywoodului într-un discurs umil: „Sper sincer că voi onora mereu rasa mea și industria cinematografică, inima mea este prea copleșită ca să vă spun exact cum mă simt…”.

« Prefer să joc o servitoare și să câstig 700 de dolari pe săptămână decât să fiu servitoare și să câștig 7 dolari »

Cu toate acestea, ea va fi criticată în mod regulat de frații săi de culoare care îi reproșează că a făcut un pact cu Albii, limitându-se la stereotipuri dăunătoare cauzei – a interpretat de peste șaptezeci de ori roluri de servitoare în cariera sa. Dar este vina ei dacă profesia i-a oferit doar roluri care corespundeau etichetei strălucitoare pe care Hollywood i-a atașat-o?

În această privință, ea recunoștea cu sinceritate: „Prefer să joc o servitoare și să fac 700 de dolari pe săptămână decât să fiu servitoare și să câștig 7 dolari…”. Hattie McDaniel își va continua cariera fără să mai găsească vreodată un rol atât de important ca cel din Pe aripile vântului, cel care a adus-o în istoria cinematografiei. Dar cu limite: când a murit de cancer la sân în 1952, celebrul cimitir Hollywood Forever a refuzat categoric să-i ofere un loc…