Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) este considerat poetul național al României. De pe 15 ianuarie 2011 este sărbătorită și Ziua Culturii Naţionale.
Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850, la Botoșani, dar informațiile pe această temă variază.
Eminovici Mihai era cel de-al șaptelea din cei unsprezece copii ai unui mic boier, Gheorghe Eminovici, și ai Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu.
Debut
A debutat literar în 1866, în revista Familia a lui Iosif Vulcan, și, convins de acesta, Eminovici a devenit Mihai Eminescu – sub acest nume a trăit, a scris literatură și a lucrat ca jurnalist.
În 1867, s-a angajat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, ulterior devenind sufleor și copist la Teatrul Național din Bucureşti, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Cu această trupă a mers în turnee, continuând să publice poezie şi proză şi să facă traduceri. În 1968 începea proiectul de roman „Geniu Pustiu”.
Studii în străinătate
Între 1869 și 1872 a fost student la Viena, mai precis „auditor extraordinar” la facultățile de filosofie și drept. Aici se împrietenește cu Ioan Slavici şi o cunoaște pe Veronica Micle.
Începe colaborarea la publicaţia Convorbiri literare. Între anii 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la filosofie, la Berlin, cu o bursă acordată de cenaclul Junimea, dar nu s-a prezentat la examene.
În septembrie 1874 era numit director al Bibliotecii Centrale din Iași, iar Eminescu preda și logică, la Institutul academic, în locul lui A. D. Xenopol.
În 1875 primește postul de corector și redactor al părții neoficiale la Curierul de lași. Frecventează ședințele Junimii, unde îl introduce și pe Ion Creangă. Este și perioada în care se îndrăgostește de Veronica Micle.
În 1877 merge la București, unde era invitat să intre în redacția ziarului Timpul. În 1880 devine redactor-șef al publicației. Realizează unele dintre marile lui poeme, precum „Scrisorile” şi „Luceafărul”.
Pe 6 august 1879 moare Ștefan Micle, iar văduva acestuia, Veronica, vine la București, fac planuri de căsătorie, la care poetul renunţă anul următor.
În ianuarie 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital, cu diagnosticul de „manie acută”, starea sănătăţii lui fiind precară în ultimii ani. Potrivit mai multor specialişti, printre care şi criticului Nicolae Manolescu, Eminescu suferea de psihoză maniaco-depresivă. În toamna anului 1883, Eminescu este trimis la un sanatoriu din Viena. În primăvara anului următor, se întoarce la Iaşi, dar în noiembrie este internat la Spitalul Sfântul Spiridon din oraş.
Sfârșitul
Mihai Eminescu moare pe 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București, unde oscilase, tragic, între perioade de aparentă sănătate și episoade de revenire a bolii.
În 1948 era ales, post-mortem, membru al Academiei Române.