de Constance Mas, pentru Contrepoints
Sunt tristă și supărată să trăiesc într-o țară în care oamenii consideră normal ca guvernanții să decidă cu câte persoane avem voie să ne întâlnim, cum, unde și la ce oră.
Aș fi suparată indiferent de context, care se presupune că justifică o astfel de privare de libertate aberantă, dar sunt în mod deosebit în acest context. Știu că lozinca „gândiți-vă la bătrâni și la cei fragili” va fi acum lansată împotriva mea…
Mă gândesc la acei bătrâni, care au fost privați de vizitele rudelor și ale prietenilor și care nu au putut călători – îmi amintesc de bunicii mei și de deteriorarea foarte rapidă a sănătății lor când nu mai puteau face aceste trei lucruri; la cei care nu vor putea sărbători căsătoria sau botezul nepoților; la cei care au văzut sau vor vedea afacerea pentru care a muncit o viața năruindu-se; celor ale căror ultime luni vor fi marcate de singurătate și de angoasa constantă a morții.
Mă gândesc la cei fragili care au căzut în depresie din cauza problemelor financiare; cei blocați într-un mediu toxic de luni de zile; la cei cu boli psihice exacerbate de obsesia epidemiei, singurătate, lipsa activității, uneori îngrijiriii; celor pentru care sinuciderea a părut sau va părea singura soluție.
Și mă gândesc și la tineri, despre care nu vorbim niciodată. Pentru cei care caută un serviciu, uneori esențial pentru a păstra o pregătire câștigată din greu; cei care locuiesc într-o cameră minusculă și ale căror vieți trebuie să fie chiar mai triste decât de obicei; cei care au fost fericiți că ar putea sărbători în sfârșit dragostea vieții lor după ce au trebuit să aștepte luni întregi; cei care pur și simplu ar dori să trăiască, să creeze, să inoveze, pentru generația lor și generația viitoare.
Sincer, îmi spun cât de incredibil de egoist este să sacrifici pe toți acești oameni pe altarul conștiinței – a noastră și a unei elite disprețiutoare care nu a făcut nimic pentru ei și va continua să nu facă nimic.