Eric Zemmour, candidat la alegerile prezidențiale din Franța, pare a fi Donald Trump francez. Asemănările dintre cei doi

Alegerile prezidențiale franceze din aprilie 2022 vor avea loc pe măsură ce toate democrațiile occidentale se confruntă, în diferite grade, cu aceeași rebeliune a unora dintre alegătorii lor. Desigur, fiecare țară își păstrează specificitățile naționale, dar, peste tot, elitele sunt criticate, imigrația este acuzată de toate relele, comerțul liber este contestat, statul de drept blamat și problemele de identitate privilegiate față de revendicările economice. Naționalismul, protecționismul și autoritarismul pun sub semnul întrebării realizările unei democrații liberale în care unii au văzut până de curând sfârșitul istoriei.

În iunie 2016, Brexit a fost primul semnal care a vestit noile vremuri; câteva luni mai târziu, a fost ales Donald Trump, apoi Boris Johnson. În ciuda personalității diferite, succesul lor se bazează pe aceeași capacitate de a reuni conservatorii clasici, pe care îi linistesc prin originile lor sociale și pe toți cei care, în cadrul clasei muncitoare și ale clasei mijlocii inferioare, consideră că au fost victimele unei globalizări susținute de elite. Este ecuația câștigătoare pentru populism. Nu este de mirare că scopul lui Eric Zemmour este să-l reediteze în Franța.

Cum va ajunge acolo? Campania prezidențială americană din 2016 i-a oferit căi pe care să le poată adapta la contextul francez. Ea a ilustrat măsura în care o candidatură populistă trebuie să fie diferită de obiceiurile politicienilor tradiționali. Ceea ce mobilizează sprijinul unui candidat populist nu sunt propunerile sale, cât certitudinea că va guverna „diferit” față de ceea ce vor elitele detestate. Deci, în timp ce observatorii au concluzionat că excesul de limbaj al lui Trump i-a condamnat candidatura, în ochii alegătorilor, el a dovedit, dimpotrivă, că nu aparține unui sistem pe care îl detestau. Cu cât elitele erau mai indignate, cu atât susținătorii îl iubeau mai mult în convingerea că aceste critici puternice dovedeau că el este de partea lor. Cu cât susținea un discurs apocaliptic, cu atât mai mult vedeau în el confirmarea legitimității anxietăților lor. Rebelii americani găsiseră un lider.

Și Franța este străbătută de revolte multiple. Multiple asociații de activiști caută o încarnare. În timp ce președintele Adunării Naționale nu a vrut sau nu a știut cum să preia conducerea, Zemmour nu poate reuși decât dacă îi unește, așa cum Trump a reușit să-i mobilizeze de aceeași parte a baricadei pe evangheliștii creștini și „oamenii albi”, victime ale dezindustrializării, iar Johnson pe conservatorii clasici și muncitorii din Midlands.

Deja fidel modelului pe care i l-au oferit cei doi politicieni care nu și-au moderat niciodată limbajul, manifestă un radicalism retoric al cărui obiectiv este să arate că abandonează, ca și ei, câmpul politic tradițional și că aduce o profundă reînnoire, ceea ce parte din țară cere. Prin urmare, este un pariu sigur că va continua să distileze micile fraze care vor menține haloul de transgresiune, care arată o diferență.

Fiecare dintre abaterile sale lingvistice întărește susținătorii, care își amintesc doar de ruptura brutală pe care o identifică cu elitele și, în plus, fiecare afirmație face prima pagină a ziarelor. Zemmour dictează astfel conținutul canalelor media, așa cum a făcut Trump în campania electorală de la sfârșitul mandatului său. A crea în mod constant controverse înseamnă și a impune teme de dezbatere electorală; îi obligă pe ceilalți să se definească în raport cu sine. Deja, candidații vorbesc doar despre imigrație. Și știm că un sfert de oră de publicitate proastă este mai bună nicio publicitate.

Dar, populismul nu este doar ruptura cu obiceiurile vieții politice, ci și relația directă cu alegătorii. Trump este o „fiară a scenei”, care este capabilă să găzduiască mitinguri-gigant în care stârnește entuziasmul publicului.

În niciun moment nu menționează un program; discursurile sale nu sunt altceva decât un dialog neîntrerupt cu alegătorii săi, ale căror temeri, prejudecăți și pasiuni le flatează; el se plasează la nivelul lor, le folosește vocabularul și știe să le aprindă emoțiile în beneficiul său. Este adevărat că Trump și Johnson sunt înzestrați cu o carismă incontestabilă, care este esențială pentru candidatul populist. În acest domeniu, Eric Zemmour nu a demonstrat deocamdată că este capabil să „încălzească o sală” politic și fizic. Până acum, îl vedem interesat de conservatorii clasici care îi apreciază cultura; rămâne să facă același lucru cu vestele galbene, într-un registru mai popular.

În plus, Trump și Johnson au preluat controlul unuia dintre cele două mari partide din țara lor și, prin urmare, s-au putut baza pe logistica și legitimitatea pe care le-a adus candidaturii lor. Nimic de genul acesta pentru Eric Zemmour. Însă, după cum au dovedit-o alegerile din 2017, în Franța, un candidat poate avea cu siguranță succes în afara sistemului partidelor, dar Emmanuel Macron a beneficiat de circumstanțe excepțional de favorabile: retragerea lui François Hollande, absența unui candidat puternic de stânga și scandalurile care au zbrobit dreapta politică. O astfel de aliniere a planetelor în favoarea lui Eric Zemmour nu este nicidecum asigurată, cu excepția cazului în care Marine Le Pen se retrage, ceea ce este puțin probabil.

În cele din urmă, și poate cel mai important, Trump și Johnson au beneficiat de sisteme electorale care le-au asigurat victoria, fără a reuni o majoritate de alegători. Primul a luat doar cu trei milioane de voturi mai mult decât Hillary Clinton, în 2016. Acest lucru, evident, nu este posibil la alegerile prezidențiale franceze.

Sursa: Le Point