Emoție| Scrisoarea unei studente către Emmanuel Macron: „Am 19 ani și nu mai am vise”

Heïdi Soupault a publicat o scrisoare deschisă către președintele Franței, pentru a-l avertiza asupra situației studenților. Scrisoare deschisă către președintele Emmanuel Macron:

Domnule presedinte,

La nouăsprezece ani, simt că sunt moartă. Astăzi ninge la Strasbourg. Fulgi de zăpadă veseli flutură pe cer. Îi privesc din apartamentul meu cald, dar nu-mi provoacă nicio emoție. Zăpada ne bucură atunci când cade pe părul castaniu, aterizeaza pe limba copiilor sau se topește pe haina unui trecător. Zâmbesc cu nostalgie, dar nu am motive să ies. Trebuie să muncesc. Am doar asta de făcut, nu? Este tot ceea ce mi se cere, singura activitate pe care am voie să o fac.

Am nouăsprezece ani și biroul meu este și dormitorul meu. Este, de asemenea, locul meu de odihnă, de videoconferințe, de vizionare de filme și chiar uneori de gătit. Totul se confundă în mintea mea. A veni acasă după o zi în amfiteatru nu mai înseamnă nimic, cursurile sunt camera mea, camera mea sunt cursurile. Realitatea, domnule președinte, este că nu mai am vise. Toate proiectele mele se prăbușesc unul după altul, în același ritm în care moralul meu scade. La început a fost amuzant, la început a fost nou. Nu trebuia să dureze mult, am fost gata să ne manifestăm solidaritatea în ciuda celui de-al doilea semestru care se prăbusea și a prieteniilor care se destrămau.

Dar acum, stop. Nu mai este nimic distractiv. Relativizarea merge o vreme. Nu suntem mașini, nu ne puteți cere să muncim și să închidem gura. Îmi plac studiile, dar stagnez, productivitatea este la ani lumină distanță, încerc să trec peste asta, dar se înrăutățește în fiecare zi. Uneori plâng în fața computerului. Viața mea nu are sens și viitorul meu este blocat. Nu mă deplasez prea departe, ca să mă protejez, ca să ucid eu speranța înainte ca o altă măsură a dvs. să vină să o ucidă în locul meu. Dacă nu avem nicio speranță sau perspectivă pentru viitor, la 19 ani, ce ne-a mai rămas? Pentru mine, o gaură neagră de „poate” și noduri în cap pe care aspirinele nu le fac să dispară. Știu că nu sunt singura și știu că sunt una dintre cei care o duc bine. Mulți abandonează școala, își pierd stima de sine, suferă. Acești tineri care se descurcă prost, acesta este viitorul țării, domnule președinte, și îl fragilizați, îl spargeți, îl neglijați.

Un student s-a sinucis, aruncându-se de la etajul patru, la Lyon, în urmă cu câteva zile.

Informații care trec, simple daune colaterale cauzate de o pandemie globală. Dar dacă noi, studenții, nu suntem menționați în discursul următor, dacă nu se găsesc alternative, dacă nimeni nu are decența să ne facă măcar să ne întoarcem la seminarii, sunt sute de studenți pe care îi veți găsi zdrobiți pe asfalt. Existăm fir-ar să fie, trebuie să murim ca să vă dați seama de asta? Paradoxul ar fi amuzant dacă nu ar fi criminal. Majoritatea nu se va arunca de la etaj, fiți liniștit, dar tristețea ne va roade până la os.

Sunt conștientă de faptul că recesiunea își adâncește șanțul, dar indicatorii economici nu sunt singurii care ar trebui susținuți. Nu cerem redeschideri de baruri și cluburi de noapte, ci pur și simplu să mergem la cursuri. Centrele comerciale sunt aglomerate, oamenii se înghesuie unii peste alții și îndrăzniți să ne spuneti că noi nu putem merge la curs, chiar și la capacitate redusă, respectând măsurile de protecție? Pur și simplu nu este acceptabil. Dacă tot ceea ce tocmai am spus nu vă zguduie, nu uitați niciodată că este și o întreagă secțiune a electoratului pe care o ignorați.

Înțeleg dificultatea muncii dumneavoastră, dle, președinte. Dar pentru prima dată mă gândesc la mine, la noi și spun la naiba cu solidaritatea. Ne-am făcut datoria. Acum dă-ne o bucată de viață.

Heïdi Soupault – O fantoma

Heïdi Soupault are 19 ani. Este studentă la Stiințe Politice, la Strasbourg.