Cum se explică frecvența valurilor Covid, care apar odată la două luni

Atlantico: Dinamica epidemiei Covid-19 continuă să ridice semne de întrebare. Mai multe valuri succesive sunt urmate de scăderi ale numărului de cazuri, care nu pot fi neapărat corelate cu măsurile de combatere ale epidemiei. Este un semn că există încă variabile pe care nu le cunoaștem?

Prof. Antoine Flahault: Oamenii de știință pun de mult timp problema dinamicii unei epidemii de boli infecțioase. După pandemia de gripă spaniolă, la mijlocul anilor 1920, doi matematicieni britanici, Kermack și McKendrick, au analizat o întrebare conexă. La acea vreme nu existau vaccinuri împotriva gripei și pandemia a ajuns să se oprească singură, fără a afecta întreaga omenire. Prin urmare, sloganul pe care îl auzim mereu în ultimele luni, „veți fi vaccinați sau veți fi toți infectați cu varianta Delta”, probabil că nu este total corect.

În trecut se vorbea despre „geniul epidemic” al virusurilor pentru a evoca comportamentul lor complex și dificil de prezis. Pandemia este ilustrată de imprevizibilitatea sa și mai mulți cercetători s-au înșelat când au crezut că pot prezice evoluția pe termen lung și chiar mediu a acestei pandemii. La Universitatea din Geneva producem și noi prognoze epidemiologice în fiecare seară, pentru cele 209 țări și teritorii ale lumi, dar am vrut să le limităm la 7 zile, la fel ca site-urile meteo. Considerăm că nu știm încă să prezicem dincolo de această durata și, ca să fim sinceri, chiar și la 7 zile constatăm că încă ne înșelăm foarte mult.

Care sunt ipotezele care explică aceste cicluri?

Întrebarea este deosebit de interesantă. În primul rând, ar trebui să începem prin validarea ideii că pandemia este supusă unor fenomene ciclice sau periodice neschimbate în întreaga lume. Bazându-se pe mai multe exemple, reporterul New York Times, David Leonhardt, a pus pe Twitter bazele unei teorii conform căreia această pandemie ar urma cicluri de două luni.

Ar fi nevoie de o analiză mai sistematică, mai riguroasă, mai exhaustivă pentru a vedea dacă teoria se menține, dacă observațiile pe care le face sunt reproductibile. Însă jurnalistul oferă câteva ipoteze interesante pentru a încerca să explice valurile epidemice care cresc și scad pe parcursul a două luni. El evocă rolul specific al virusului: un subgrup al populației ar fi deosebit de sensibil la o variantă, apoi, odată ce grupul ar fi suficient de expus și infectat de virus, valul s-ar retrage spontan până la sosirea unei noi variante.

De asemenea, evocă rolul comportamentului uman. Trăim în grupuri sociale care ar restricționa spontan circulația virusului, iar atunci când aceste grupuri se despart, de exemplu în vacanță, atunci ar crea condițiile necesare ca un nou val să izbucnească. El evocă ipoteza clasică – comportamentul oamenilor față de pandemie este legat de nivelul lor de îngrijorare, dar și de oboseala produsă de restricții, iar acești factori determinanți ar urma cicluri de două luni. Ar trebui făcute mai multe cercetări cu privire la aceste întrebări, probabil bazându-se pe discipline mai îndepărtate de epidemiologie. Se regăsește acest tip de fenomen ciclic în altă parte a naturii? Teoriile semnalelor ne-ar putea ajuta?

Covid are o logică internă ciclică. Poate explica acest lucru de ce anumite măsuri de bariera luate târziu nu au avut efectul dorit? Ar trebui dimensiunea ciclică a Covidului să ne facă să înțelegem diferit măsurile restrictive?

Insectele sociale, precum albinele, de exemplu, construiesc cuiburi cu forme geometrice, care pe lângă esteticismul lor răspund unor cicluri fără ca ele să fi fost proiectate de altă inteligență decât cea colectivă. Faptul că există o componentă de acest tip în comportamentul uman nu poate fi exclus. Pe de altă parte, văd un pericol în a gândi că un singur determinism ar conduce această pandemie. Acest lucru ar însemna că orice am face, orice măsuri luăm, epidemia va crește la un anumit nivel și apoi va scădea, inevitabil. 

Există o familie de modele, numite deterministe, care ar trebui apoi să reproducă tendințele epidemice observate și care ar fi foarte eficiente în prezicerea unei evoluții care urmează cicluri imuabile. Pe de altă parte, există un număr mare de contra-exemple care arată impactul major al anumitor intervenții în evoluția pandemiei. Mă gândesc în special la țările care au aplicat cu succes strategia zero Covid, chiar înainte de a exista vaccinuri.

Nu putem lăsa să se spună că valurile din aceste țări au crescut cu aceeași magnitudine și în același model ca și în celelalte țări. Când ne uităm la curbele epidemice din Noua Zeelandă, Taiwan, Singapore, Islanda sau China, nu vedem menționate aceste fenomene ciclice de două luni. În Vietnam, Thailanda sau Australia, care se luptă astăzi cu asalturile variantelor Delta, oboseala este posibil să funcționeze, dar până de curând reușiseră să contracareze pandemia cu mare succes, fără a lăsa loc valurilor cu cicluri regulate.

Mai aproape de noi, valul de vară a lovit țările europene în iulie. Utilizarea pe scară largă a permisului de sănătate în Franța, Italia, Danemarca și Spania pare să fi făcut posibilă ruperea curbei exponențiale a epidemiei în aceste țări pe la jumătatea lunii august (puțin mai devreme în Spania), în timp ce Germania, Norvegia, Suedia și Austria rămân într-o dinamică de creștere exponențială necontrolată. Dinamica rusească este din nou diferită, cu un platou care pare să se întindă încă de la mijlocul verii.

Am o altă ipoteză pentru a încerca să explic observația ciclului de două luni raportat de David Leonhardt în țările care au ales strategii de atenuare, adică să „trăim cu” și să reacționăm numai atunci când suntem aproape de saturația sistemului spitalicesc. Ei bine, două luni de creștere neîntreruptă a contaminărilor cu SARS-CoV-2, cu o rată de reproducere mult peste 1, ar fi intervalul necesar pentru a ajunge la riscul saturării sistemelor noastre.

În India, Brazilia și Africa de Sud, acest lucru ar avea loc puțin mai devreme decât în ​​țările cu infrastructuri de sănătate mai solide, dar ar urma o logică similară. Să luăm un exemplu care ilustrează această ipoteză, cel a Marii Britanii, în timpul apariției variantei Alpha. A durat o lună cu o rată de reproducere care nu scăzuse sub 1,20 în Marea Britanie înainte ca NHS, organizația responsabilă de spitalele publice britanice să declare la sfârșitul lunii decembrie că țara mai avea trei săptămâni până la saturație. Boris Johnson a decretat, pe 4 ianuarie, închiderea generală și două săptămâni mai târziu, a fost inițiat declinul.

Sursa: Atlantico