Covid-19| Cu ce diferă imunizarea prin vaccinare de cea naturală, care este mai puternică și care durează mai mult timp

După infectarea cu SARS-CoV-2 (asociată cu un risc semnificativ de forme simptomatice, spitalizări și sechele) organismul dezvoltă o oarecare imunitate împotriva virusului. Vaccinarea împotriva Covid-19 ajută la realizarea imunității fără a fi expus agentului patogen. Dar sunt cele două tipuri de imunizare comparabile din toate punctele de vedere? Și, în special, are aceeași durată în ​​ambele cazuri?

Dezbaterea este alimentată (și uneori instrumentalizată) de anti-vacciniști, care susțin că protecția „naturală” este mai puternică decât cea dobândită după injectare.

Să amintim în primul rând câteva elemente utile. O primă linie de apărare împotriva unei infecții virale este formată din anticorpii care dezvoltați de organismul uman, care neutralizează rapid virusul înainte ca acesta să se lege de celule și intorducă materialul viral. Alături de anticorpi, diverse celule (limfocite T, limfocite B) sunt, de asemenea, în alertă, gata să detecteze și să ajute la eliminarea celulelor care pot fi infectate. Concentrația acestor anticorpi și celule, produse în cantitate mare în momentul infectării (sau expunerii la un antigen, în cazul vaccinării), scade de-a lungul timpului.

Dar organismul poate dezvolta și o memorie imună care poate persista mult timp după ce concentrația anticorpilor și limfocitelor a scăzut. Memoria imună permite restabilirea rapidă a producției de anticorpi și a limfocitelor, în caz de infectare.

Imunitate în săptămânile și lunile de după vaccinare sau infectare

În cazul Covid, o mare parte a studiilor privind evoluția imunității post-infecțioase și post-vaccinare se concentrează pe prezența anticorpilor și a limfocitelor produse.

În cazul infectării, lucrările științifice identifică o varietate importantă interindividuală. Astfel, unii foști pacienți nu mai au anticorpi detectabili în sânge după câteva săptămâni, alții după șase luni, în timp ce alții rămân protejați cu mult peste un an. Scăderea protecției în timp pare a fi mai accentuată la bărbați și la persoanele în vârstă. Câteva studii sugerează o corelare între intensitatea infectării inițiale și nivelul răspunsului imun, dar acest punct este încă dezbătut.

Studiile care se concentrează asupra comparației nivelului de anticorpi în săptămânile de după injecție sau infectare, avantajul pare a fi acordat vaccinului.

De exemplu, lucrările pre-publicate la jumătatea lunii mai sugerează că nivelul anticorpilor prezenți în organism după două doze de vaccin ARNm poate fi de zece ori mai mare decât cel detectat după infectarea naturală. Observații similare au fost prezentate în iunie și septembrie, ceea ce confirmă o reducere treptată a nivelului de anticorpi, cu un factor de zece la șase luni (cu alte cuvinte, având în vedere datele de la jumătatea lunii mai, ajungem în șase luni la media observată la foștii pacienți la începutul convalescenței lor).

Conform datelor israeliene publicate la începutul lunii octombrie, scăderea nivelului de anticorpi este mai accentuată la bărbați și la persoanele cu vârsta peste 65 de ani (așa cum se observă la convalescenți).

Imunitatea mucoasei

Dar nivelul anticorpilor sau limfocitelor nu este singurul parametru de luat în considerare.

Rămâne posibil și chiar plauzibil ca imunitatea post-infectare să difere în anumite aspecte de imunitatea post-vaccinare. Acest lucru se datorează în special condițiilor în care organismul este expus la virus. Într-adevăr, o diferență notabilă între o infectare respiratorie și o vaccinare este punctul de intrare al antigenului: membranele mucoase respiratorii și celulele pulmonare pe de o parte, mușchiul brațului pe de altă parte.

Numeroase studii susțin ideea că reacțiile imune din membranele mucoase duc la dezvoltarea unor mecanisme de apărare specifice, permițând o mare reactivitate împotriva reinfectării. Imunitatea indusă de vaccinare nu are această specificitate.

O altă specificitate notabilă: infectarea are ca rezultat producerea de anticorpi care vizează două tipuri de proteine ​​de pe suprafața virusului (spike și nucleocapsidă), si doar unul singur după vaccinare (spike). Însă neutralizarea proteinei spike, care este cea care se leagă de receptorii celulari, este teoretic suficientă pentru a proteja împotriva infectării.

Aceste diferențe rămân insuficiente pentru a considera imunitatea post-infectare mai puternică decât cea post-vaccin.

Dezbaterea științifică privind protecția dobândită împotriva infectării este cu atât mai dificil de analizat cu cât implică apariția variantelor de SARS-CoV-2, ale căror divergențe structurale pot reduce eficacitatea unei imunități dobândite în contact cu alți antigeni.

Mai mulți anticorpi, mai puține infectări?

Doar studiile observaționale ar putea determina dacă persoanele vaccinate sunt la fel de mult, mai bine sau mai puțin protejate decât convalescenții nevaccinați. Dacă putem sesiza o ușoară scădere a protecției vaccinului de-a lungul lunilor (în special datorită urmăririi pe termen lung a participanților la studiile clinice cu vaccinuri, care relevă câteva cazuri simptomatice mai severe de la o lună la alta), declinul nu a fost deocamdată comparat metodic cu declinul imunității celor vindecați.

Singurul studiu major pe acest subiect a făcut, până în prezent, subiectul unei prepublicări care nu a fost încă validată de cercetători independenți. Lucrarea preliminară se bazează pe analiza rezultatelor examinării a mii de israelieni. Prin compararea unui eșantion de persoane care au aceleași caracteristici de vârstă, sex, locul de reședință și data expunerii la antigenul viral sau vaccinal (adică aproximativ 16.000 de perechi de date), autorii concluzionează că vindecații nevaccinați ar fi mai puțin expuși riscului de reinfectare cu varianta Delta (19 cazuri) decât cei vaccinați împotriva infectării cu aceeași variantă (238 cazuri). Totuși aici – ca și în lucrările anterioare israeliene – testele nu au fost efectuate în mod sistematic, ci în mod voluntar (înainte de a vizita o persoană dragă sau, în caz de simptome sugestive, de exemplu). O rată de test pozitivă mai mică la vindecații nevaccinați, de exemplu, poate fi legată doar de o utilizare mai puțin sistematică a testării în respectivele cazuri, legată de încrederea în imunitatea indusă de trecerea prin boală.

Fără testarea sistematică a persoanelor monitorizate, este, prin urmare, imposibil să se concluzioneze cu certitudine că există o diferență în protecția împotriva infectării.

Memoria imună

Ne putem aștepta ca sistemul nostru imunitar să-și amintească de SARS-CoV-2 la un an sau mai mult după infectare sau vaccinare? Cel mai bun răspuns care poate fi dat în acest moment este că pare posibil, în ambele cazuri. Un studiu publicat în mai în revista Nature, care i-a analizat pe cei vindecați, a confirmat existența celulelor specifice ale memoriei imune în trei sferturi din cei 19 participanți, la 11 luni după infectare (celule plasmatice cu memorie, capabile să secrete anticorpi împotriva SARS-CoV-2).

Unele rezultate recente susțin existența unui fenomen similar la vaccinați. Un studiu publicat pe 14 octombrie în revista Science susține, de asemenea, ideea că vaccinarea stimulează imunitatea celulară de lungă durată. Conform acestor rezultate, numărul de limfocite B cu memorie crește timp de cel puțin șase luni după vaccinare, iar memoria imună este reactivă la varianta Delta a SARS-CoV-2. Însă rezultatele nu permit o comparație semnificativă între nivelul de protecție pe termen lung conferit de expunerea la virus și vaccinare.

Sursa: Liberation