Sintagma „o țară fără chip” devine parcă din ce în ce mai apăsătoare. Am stat de vorbă cu Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog, psihiatru și autor, cunoscut pentru lucrarea Inteligența materiei. Ne arată cât de toxică este lipsa vizibilității chipului în contextul pandemic, la nivel psihologic. Nu este o noutate că sănătatea noastră mintală, epuizarea, dar și efectele sedentarismului vor fi unele dintre cele mai mari probleme cu care ne vom confrunta în perioada următoare.
Socializarea, care pe cât este de importantă, pe atât este de evitată, presupune un schimb de energie. Iar lipsa socializării, impusă multă vreme, generează automat un popor trist, fără personalitate, prin urmare, un popor fără chip. Tinerii obișnuiau să se întâlnească, să își dea mâna, să se îmbrățișeze – produceau un schimb benefic de energie. Distanțarea aduce o serie de aspecte negative. Copiii se depărtează de părinți, pentru a-i proteja, iar vârstnicii ajung să fie singuri.
Dumitru Constantin Dulcan:
„Nimănui nu îi place să vadă doar doi ochi, deci un chip ascuns. Deseori mă întâlnesc cu oameni cărora îmi vine să le spun: ‘Domn`le, ia-ți măcar o clipă masca asta, să văd cum arăți și cine ești’. Dincolo de faptul că, în exprimare, o mare parte a înțelegerii limbajalui este cel citit din mișcarea buzelor, cei vârstnici sau cei cu simțul acustic mai puțin elevat se uită atent la ochii tăi dar nu înțeleg nimic, pentru că trebuie să și vadă ce spui”. Cu siguranță te-ai găsit de multe ori în situația în care să nu auzi ce spune cel din fața ta din cauza măștii.
Care este mai exact definiția unui popor fără chip, dar ce înseamnă mai exact chipul nostru?
„Nu este deloc o fericire să fii într-o mulțime de măști în care cunoști sau nu cunoști pe nimeni. Într-adevăr, asta înseamnă omul fără chip. Omul fără chip este omul care nu se poate manifesta în totalitea însușirilor lui”.
„Ce reprezintă chipul nostru? Fața noastră este un pașaport cu care noi ne prezentăm în fața lumii. Chipul, mimica, gestica și toate aceste lucruri fac parte din personalitatea noastră specifică pe care, iată, punând o mască pe față noi o limităm până la aproape de excludere. Vedem tot mai des oamenii aceia plictisiți, mohorâți, cu imaginea corpului puțin aplecată. Aceea este imaginea omului strivit, deprimat”.
„Ceea ce se numește chip nu poate exista la niciun animal în afară de om și exprimă caracterul. Ceea ce exprimă chipul nu este doar starea sufletească a unui individ, este mai presus de toate deschiderea lui, modul său de a se expune și de a comunica altor oameni. Este chiar cazul politicii” – CICERO