Cât va mai dura tăcerea orchestrelor?

Niciodată o pandemie nu a făcut orchestrele să tacă. Cum se va produce repornirea? Măsurarea proiecției aerosolilor emiși de către muzicieni, dialogul cu autoritățile publice, o analiza asupra raționamentului lor, sunt diverse probleme impuse muzicii.

Ce ironie tristă a sorții! În timp ce întreaga lume pregătește sărbătorirea a 250-a de ani de la nașterea lui Beethoven – „geniul surd” – orchestrele, al căror inventator a fost, într-un fel, sunt sortite să rămână tăcute. Odată cu ele, întreaga mare familie a muzicii, de la opera la grupuri pop, inclusiv ansambluri de muzică veche și coruri, toate au părăsit scena. În câteva zile, muzica a plătit prețul pentru criza din domeniul sănătății. Nu din cauza virusului în sine – care nu a decimat rândurile ansamblurilor muzicale mai mult decât pe cele ale populației – ci din cauza măsurilor pe care guvernele au ales să le ia.

Această pauză generală impusă pare a fi depășită de o nota înalta, a cărei durată rămâne necunoscută. Deoarece, dacă așa-numitele măsuri de „iesire din izolare” prevăd reluarea iminentă a anumitor activități culturale, sectorul muzical nu vede deocamdată lumina de la capătul tunelului.

Ceea ce fondează o orchestră este spiritul colectiv

Situația actuală este fără precedent. Nu a mai existat niciodată, cel puțin de la nașterea lui Beethoven, în 1770, un blocaj complet al vieții muzicale din cauza pandemiei. Mai mult, anii marilor epidemii coincideau adesea cu creații legendare.

Astfel, în 1832, într-o Franță răvășită de holeră, Baletul parizian a montat Sylphide, un model al genului. Mai mult, în 1854, când o altă epidemie de holeră a provocat moartea a 150.000 de oameni în Franța, Meyerbeer a creat triumfător Steaua de Nord la Opéra-comique. A crezut până în ultimul moment că va fi anulat… din cauza Războiului din Crimeea, dar nu! Mai aproape de noi, în iarna anului 1918-1919, în mijlocul unei pandemii de gripă spaniolă (240.000 de morți în Franța și 550.000 de oameni în Statele Unite), Roberto Maranzoni l-a creat pe Gianni Schicchi de Puccini în sala aglomerată a Met, pe 14 decembrie.

Doar războaiele au știut să impună o tăcere asupra orchestrelor, dar o scurtă tăcere, în zone geografice precise. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Opera de la Paris a fost închisă doar pentru cinci luni în total, iar ultima dată, în vara anului 1944, din cauza „lipsei de electricitate”!

Doar puțin mai mult decât în ​​timpul Primului Război, când ușile sale au rămas închise de la începutul lunii august până la începutul lui decembrie 1914. Strasbourg, în prima linie față de pericolul german, doar a amânat timp de trei luni reluarea concertelor sale în 1914.

Distanțarea fizică este aproape inaplicabilă

Ecuația care permite o reluare normală a activității orchestrelor, ansamblurilor și operelor pare astăzi inaplicabilă. Măsurile de distanțare socială necesită o creștere considerabilă a dimensiunii sălilor. Ele devin aproape inaplicabile pe scenă sau, mai rău, în fosă. În vechile teatre italiene cu fose deja prea mici, ar putea încăpea doar un ansamblu de muzică de cameră.

Chiar și în cele mai mari săli filarmonice din Europa (Paris, Berlin, Hamburg), în cel mai bun caz, s-ar putea juca o simfonie de Mozart. La acestea se adaugă recomandările făcute de către epidemiologii de la Spitalul de Caritate din Berlin, care recomandă o distanță de 1,5 până la 2 metri între fiecare muzician și protecție de Plexiglas pentru instrumente de alamă. În afară de problemele logistice pe care le ridică acest lucru, ne putem imagina dificultatea pentru muzicieni să se uite unii la altii, să se asculte între ei și, pentru dirijor, să gestioneze un ansamblu atât de risipit și disociat. În ceea ce privește sunetul, acesta ar putea fi grav afectat de schimbarea acusticii sălii.

Alte studii sunt în curs de desfășurare. De exemplu, cel al Institutului de Medicină Muzicală din Freiburg im Breisgau și al Orchestrei Bamberg studiază proiecția aerosolilor emiși de către instrumente de suflat și cântăreți. Primele rezultate arată că aceste proiecții sunt oprite în mare parte de buze, pistoane sau ancii.

Sectoarele care au fost „scoase din izolare” (transport, școli, magazine etc.) au demonstrat acest lucru. S-ar putea foarte bine să sfârșim prin a descuraja folosirea alămurilor sau a vocii pe scenă sub pretextul că acestea ar putea contamina și, prin urmare, ucide.

Ideea că muzica poate îmbolnăvi sau chiar ucide oamenii nu este nouă. Astăzi, excesul normativ ridică temeri că situația ar fi inversată: că noi vom omorî muzica! În speță puțini dintre noi vom muri din cauza Covid-19. Dar cu toții vom fi sufocați de propria noastră isterie. Pentru a dori să eliminăm orice risc, vom elimina viața. Și vom face muzica să tacă.

Plăcerea nu trebuie să fie tabu

A face o sută de muzicieni să cânte din nou împreună este un pariu: acela de a cânta corect, de a rămâne împreună, de a avea aceleași intenții, aceeași pasiune. Un dirijor nu este suficient; doar spiritul colectiv contează. Aceasta este o muchie fină, care poate fi păstrată numai prin asumarea riscului și încredere. Pentru că, dacă dirijorul joacă un rol esențial, responsabilitatea rămâne tot timpul împărțită între toți ceilalți. De ce acest risc care a fost integrat în practica muzicală nu ar trebui să fie asumat și în contextul pericolelor actuale?

În loc să fie supuse normelor de sănătate, orchestrele ar putea beneficia de un dialog constructiv cu autoritățile publice, cu experții și cu publicul, pentru a găsi echilibrul între asumarea riscurilor și cerințelor profesionale. Dar acest dialog va fi productiv numai în cazul în care se asumă riscul, pentru a fi apoi minimizat și integrat.

„O Freunde, nicht diese Töne!” (O, prieteni, nu aceste note!) Fie ca anatema purtata de baritonul din Simfonia a noua al lui Beethoven împotriva meschinei societății burgheze din anii 1820 să fie și pentru noi un îndemn, să ne găsim un ideal! Regulile au fost întotdeauna bune pentru artă, deoarece este un joc. Normele, însă, împiedică creația și obstrucționează spectacolul. Acest punct de vedere trebuie să fie astăzi, mai mult ca oricând, colectiv. Orchestrele nu sunt doar instituții publice mari, ci reprezintă și mii de asociații de amatori din întreaga lume, pentru care muzica este în primul rând o plăcere.

Această plăcere nu ar trebui să fie tabu astăzi. Ea este cea care ne face să dorim, ea este cea care ne face o comunitate. Nu este o coincidență faptul că sunetele pe care baritonul ne îndeamnă să le ascultăm sunt tocmai cele din Oda bucuriei a lui Schiller? Schiller și Beethoven au cântat această bucurie ​​în fraternitate, singura care ne poate aduce înapoi, dincolo de reguli și legi, vocea lui Beethoven și sensul civilizației noastre.