Black Lives Matter – O contagioasă criză de isterie colectivă

În ultimele săptămâni, moartea lui George Floyd a provocat multe decizii dictate de emoție. Care este motivul?

Cum arată o criză de isterie colectivă? Ar putea arăta așa: o femeie leșină pe o scară rulantă pe Aeroportul Melbourne. Au urmat alți doi, inclusiv o colegă a primei femei. Apoi, agenții de pază și angajații companiei aeriene care lucrau în zonă s-au plâns de dureri de cap, dificultăți de respirație, greață. Curând, zece, treizeci, șaizeci de persoane sunt duse la spital, iar terminalul e închis timp de două zile fără ca analizele toxicologice – apă, aer, alimente – să fie pozitive.

Sau: o profesoara din Tennessee care, într-o dimineață de toamnă, a crezut că în clasă miroase a benzină, ceea ce îi dă rapid dureri de cap, senzație de vomă. Liceul este evacuat, aproape o sută de persoane merg la urgențe timp de 5 zile, fără ca vreun agent toxic să fie detectat.

O altă variantă: în jur de 20 de elevi din Franța au avut brusc dureri de stomac și unii chiar convulsii în timpul unei curse de atletism, în octombrie 2019. Un plan de urgență a fost activat însă cauza disconfortului a rămas până în prezent necunoscută.

Dacă preferi un vocabular elevat, literatura științifică vorbește despre sindrom psihogen colectiv. În toate cazurile documentate simptomele sunt reale, dar cauzele sunt invariabil fictive. Acesta este echivalentul psihosomatic al unui zvon care circula în ciuda lipsei de fundament.

Iar în cazul unui zvon, emoțiile sunt cele care pun lucrurile în mișcare, motiv pentru care este vorba și despre episoade de „contagiune emoțională”. Mai clar: oamenii pot, de fapt, să transmită emoțiile semenilor lor ca și cum ar fi o boală. Baza acestui tip de transmitere este biologică, deoarece emoțiile servesc o funcție adaptativă de prim ordin, comunicarea. Nimic nu întrece emoțiile – gesturile, expresiile și comportamentele pe care le provoacă – pentru a semnala pericol, siguranță sau abundență. Limbajul contează foarte puțin în comparație cu emoțiile.

Figurinele Lego care reprezintă poliția nu mai sunt promovate

Cum arată o criză de isterie colectivă? O vedem la UberEats, care oferă livrare gratuită pentru restaurantele deținute de persoane de culoare. La ziarul feminist Les Glorieuses sau la revista web Vice, care salută existența listelor cu întreprinderi „rasiste”. Lego, care retrage promovarea figurinelor poliției.

La CNN, care se întreabă de ce copiii iubesc desenele animate „fasciste” ca Patrula Cățelușilor sau Thomas și prietenii săi. La David Shor, om de stiință și fost angajat al campaniei Obama 2012, concediat pentru că a vorbit pe Twitter despre studiul unui profesor Princeton, Omar Wasow, care arată eficacitatea protestelor nonviolente și negativitatea revoltelor pentru comunitățile de culoare, defavorizate între 1960 și 1972.

În Tanzania, în 1962, trei eleve de la un internat de fete au râs în hohote. Curând, jumătate dintre colege au fost contaminate de criza de râs, iar internatul a fost închis. Fetele au fost trimise înapoi în satele de proveniență, unde epidemia de râs a continuat să se răspândească. Bolnavilor li s-a cerut să se izoleze. A fost nevoie de șase luni pentru ca râsul istovitor să se termine. Poate că acest agent patogen cultural făcea parte din același lot ca acele așa-numite expresii anti-rasiste care i-ar face pe Martin Luther King sau Bayard Rustin să se răsucească în mormintele lor.

Râdem ca să nu plângem, dar până la urmă ne sufocăm.

Sursa: Le Point