Anumite fenomene, puțin mediatizate și nu foarte spectaculoase, relevă totuși transformări profunde în societate. Este cazul declinului muzicii clasice din Statele Unite. Aflată de câțiva ani în scădere constantă a audienței, este acuzată astăzi că nu se potriveste cu diversitatea etnică a populației țării, până la punctul în care supraviețuirea sa pe termen lung este pusă sub semnul întrebării.
Din punct de vedere sociologic, problema este simbolică: una dintre practicile culturale majore ale elitei țării este somată explicit să se transforme sau să dispară.
Cifrele sunt îngrijorătoare: un studiu realizat de National Endowment for the Arts raportează că proporția de adulți care au participat la un concert de muzică clasică în anul precedent a scăzut de la 13% în 1982 la 8,6% în 2017. Între 1982 și 2002, ponderea spectatorilor sub 30 de ani a scăzut de la 27% la 9%. Aceasta este însoțită de o scădere generală a numărului de muzicieni amatori: în 1992, 4,2% dintre adulții americani au declarat că pot cânta la un instrument muzical, față de 2% în 2008.
În ceea ce privește vânzările de albume, deși ultimii doi ani au înregistrat o ușoară îmbunătățire, declinul pe termen lung este evident. Dacă SUA are încă unele dintre cele mai faimoase orchestre din lume, cum sunt Simfonia din Chicago sau Filarmonica din Los Angeles, problema unui declin poate fi cu greu evitată.
Pentru a explica acest lucru, presa de specialitate prezintă multiple cauze: un model economic bazat în principal pe fonduri private, o scădere a educației în școli sau chiar concurența cu alte forme muzicale mai populare în rândul generațiilor tinere.
“Muzica clasică este rasistă”
Muzica clasică este încurajată să se reînnoiască. Dar, potrivit profesioniștilor din industrie, una dintre provocările majore este schimbarea percepției că această sferă este „predominant albă”. Potrivit unui raport din 2016 al Ligii Orchestrelor Americane, persoanele de culoare reprezintă doar 1,8% dintre membrii unei orchestre iar latino-americanii doar 2,5%. În plus, majoritatea operelor interpretate aparțin unor compozitori de origine europeană, ceea ce este considerat, în Statele Unite, ca nefiind suficient de „incluziv”.
Prea alb, prea îmbătrânit, sectorul muzicii clasice este acuzat că nu este în pas cu evoluția demografică a țării. În consecință, mai multe titluri ale presei americane au denunțat în ultima vreme caracterul prea omogen din punct de vedere etnic din mediul muzicii clasice. New York Times acuză muzica clasica ca fiind „instituția cu cea mai mica diversitate din țară” și că a mascat „o problemă rasială”. Presa de specialitate nu e mai prejos: site-ul National Public Radio constată că acest mediu este „extrem de alb și din ce în ce mai marginalizat”, iar New Music USA, consideră, la rândul său, că „muzica clasică este intrinsec rasista.„
Aceste acuzații se bazează pe următoarea logică: dacă o instituție include o proporție considerată prea mică dintre persoanele de origine non-europeană, ea este suspectată ca mascheaza o metodă discriminatorie de recrutare sau chiar că prezintă o formă de „rasism” structural.
Recent, aceasta critică s-a abătut asupra multor domenii, cinematografia (cu hashtag-ul #OscarsSoWhite), hocheiul pe gheață (#HockeySoWhite) sau mediul de afaceri Silicon Valley (#SiliconValleySoWhite). În numele performanței economice sau a principiului nediscriminării, fiecare instituție este astfel analizată și măsurată în funcție de gradul său de deschidere către „diversitate”.